Radu Baciu: Istoria GO-ului (5)
Istoria Go-ului la noi ... asa cum am trait-o eu
5. Sfirsitul anilor '70
Sursa: Radu Baciu in RomanianGo
Sfirsitul anilor '70 m-a gasit aproape singur in fata tablei de Go. Dl. Shimbo plecase, mai toti prietenii mei emigrasera iar cei de la Club A erau si ei imprastiati prin toata tara.
La un moment dat m-a sunat un tip pe care il cunoscusem intr-o vara la 2 Mai si-l invatasem sa joace. Voia sa se apuce serios de Go si-mi propunea niste intilniri fixe, saptaminale. Se numea Andrei Alecu si acela a fost inceputul unei lungi si frumoase prietenii - care inca mai dureaza, cu toate ca el a emigrat inca de prin 1983. Daca ma gindesc si la cei alaturi de care am invatat jocul (si cu care ma mai vad din cind in cind), la mai toti cei pe care i-am cunoscut de atunci incoace sau la prietenii mei de acum, ajung inevitabil la concluzia ca jocul de Go are ceva magic: aduce un plus de profunzime, candoare si trainicie relatiilor dintre noi.
Cu Andrei am inceput bineinteles sa joc cu 9 pietre handicap, scazind cite o piatra de fiecare data cind consideram ca a mai evoluat un pic. Invata foarte repede si in mai putin de 2 ani ajunsesem la 2-3 pietre handicap (e drept ca ne si intilneam cu mult mai des decit acea zi fixa pe care o stabilisem la inceput).
Aveam sa fac atunci o greseala pe care am regretat-o mult in anii care au urmat. Cind a fost sa urce la 2 pietre handicap am inceput sa jucam direct la paritate. Eram atit de dornic de a mai juca o partida la paritate (iar el un elev atit de bun) incit am crezut ca nu va conta prea mult. Saream insa - de fapt - de la 3 pietre la 0 si nu a mai reusit sa-mi cistige multa vreme nici o partida. Aceasta i-a format un fel de complex fata de mine, de cite ori ne asezam la o noua partida; pe de alta parte nici eu nu capatasem inca intelepciunea ca din cind in cind sa mai pierd cite o partida ... Ca doi buni prieteni ne intilneam foarte des dar de jucat Go, am inceput sa jucam din ce in mai rar ...
Indirect, acest lucru m-a afectat probabil si pe mine foarte mult deoarece nu am reusit sa obtin acel partener care (egalul meu fiind) sa ma impinga si pe mine mai sus. Din punct de vedere al fortei mele de joc, cred ca aceea a fost o perioada foarte lunga de stagnare.
Prin 1980 sau '81 un prieten care era asistent la Facultatea de Matematica mi-a spus ca are un coleg preocupat de Go, care ar vrea sa ma cunoasca. Asa l-am intilnit pentru prima oara pe Gheorghe Paun .
A venit la mine acasa si am petrecut mai multe ore impreuna. Era preocupat in general de Jocuri, Teoria jocurilor ... preocuparile unui matematician. Go-ul ii atrasese atentia in mod deosebit prin complexitatea sa si era hotarit sa faca totul pentru a-l populariza - avea planuri ambitioase vizind angrenarea presei si chiar a televiziunii. Incepuse deja (si era pe cale sa finalizeze) niste discutii cu Gheorghe Feteanu - director la RECOOP - pentru fabricarea si lansarea pe piata romaneasca a unor jocuri de Go. Paun avea un micut joc portabil (magnetic) pe care il daduse ca model ... Dar despre acestea si despre cum s-au materializat toate aceste planuri voi reveni un pic mai tirziu, cu mult mai multe detalii ...
Contactase Federatia Japoneza de Go si de aceea in revistele vremii, in dreptul Romaniei apare alaturi de adresa din Timisoara a lui W. Schmidt si adresa din Bucuresti (de la Facultatea de Matematica) a lui Gh. Paun.
Ca forta de joc era (dupa estimarea mea de atunci) cam pe la 8-10 kyu - am jucat doua partide cu 9 pietre handicap si le-a pierdut. Am ramas insa cu senzatia ca se simtea (cumva) "pacalit". Aveam sa mai intilnesc de nenumarate ori acest fenomen, in anii ce au urmat ... Era oricum formidabil ca juca asa, dupa ce invatase doar de curind jocul si nu citise decit vreo doua carti. Este greu insa, ca de la bun inceput sa descoperi complexitatea jocului de Go; este probabil inca si mai greu sa-ti devina simpatic un tip care-ti da 9 pietre handicap, te bate ... si pe urma se mai si apuca sa-ti explice de ce ai jucat prost ...
Intr-un cuvint, Paun a plecat atunci de la mine un pic "frustrat" (sau ... asa mi s-a parut mie). Nu stiu daca asta a fost si motivul pentru care nu am mai auzit nimic despre el o lunga perioada de timp.
In toamna lui 1983 m-am intilnit pe strada cu un fost amic de la Arhitectura - unul dintre jucatorii de Go de acolo. Dupa ce ne-am exprimat regretele ca nu mai jucasem de mult o partida impreuna, si-a marturisit invidia ca acolo unde fusese el repartizat nu exista un "Club de Go" ca aici in Bucuresti (!!) ...
... Am aflat astfel ca un anume Gheorghe Paun dupa ce scrisese vreun an de zile articole despre Go in revista Rebus deschisese in urma cu doua luni si un Club de Go, la Casa de Cultura Mihai Eminescu. Amicul meu cunostea chiar si zilele in care se tinea clubul, asa ca in prima zi de Marti (la ora 5) eram la Casa de Cultura.