6. Clubul de GO

Sursa: Radu Baciu in  RomanianGo 

Cind am intrat pentru prima data in Clubul de Go de la Casa de Cultura Mihai Eminescu eram primul venit (dar asta numai din cauza nerabdarii mele: venisem un pic prea devreme). Imediat dupa mine au mai intrat doua persoane. Se cunosteau; si-au aranjat tabla de go si au inceput sa joace. Am cerut permisiunea sa ma asez linga ei si sa privesc. Erau foarte concentrati si stateau sa se gindeasca destul de mult la fiecare miscare. Partida a inceput asa:

Nu facusem cunostiinta, nici nu apucasem sa schimbam vreo alta vorba; nu stiam daca mi-as putea permite sa comentez ceva de pe margine, sau nu. Dupa miscarea 11 n-am mai rezistat si cu tonul cel mai delicat de care eram capabil l-am intrebat pe cel cu negrele:
- "De ce nu ai jucat direct la 12? ... Daca vrei jumatatea de jos a tablei, in felul asta ai putea face un teritoriu inca si mai mare: cu o linie mai mare!!"
Mai tirziu am aflat ca se numea Dan Lazar si era unul dintre cei mai tari din club. S-a uitat la mine cu un inceput de revolta ca fusese deranjat de catre unul pe care-l vedea pentru prima oara ... si cu o intrebare prosteasca pe deasupra ... Dupa numai citeva secunde privirea i s-a imblinzit totusi: miscarea mea parea a nu fi chiar atit de stupida. S-a uitat pe tabla, pe urma la mine. M-a intrebat:
- "Joci Go ?" ... si dupa raspunsul meu afirmativ s-a uitat din nou pe tabla. Era evident ca problema incepuse sa-l framinte. Albul jucase deja 12 iar Dan a mai continuat odata cu 13; dupa aceea insa a ajuns la concluzia ferma ca o linie in plus nu i-ar strica si a jucat hotarit 15, 17 si asa mai departe ... Mi-a aruncat o scurta privire aprobatoare dupa care s-a adincit in joc. Intre timp aparusera si alti membri ai clubului (mai bine de 20 de persoane) si am inceput sa ma plimb de la o masa la alta.

Erau ingrozitor de incepatori ... dar si teribil de pasionati de ceea ce faceau. De fapt adevaratele dimensiuni ale pasiunii lor aveam sa le descopar in decursul lunilor care au urmat (si mai apoi a anilor ce s-au scurs de atunci).

Erau si ingrozitor de tineri, mai toti (cu vreo doua exceptii) avind intre 16 si 20 de ani (pe cind eu implinisem deja 32). In general nu ma simt prea in largul meu atunci cind ma trezesc in mijlocul atitor figuri necunoscute; faptul insa ca toti erau jucatori de Go, ca si entuziasmul stirnit de privelistea unui numar atit de mare de mese la care se juca Go (!) ... m-au facut sa trec mai usor peste acele momente.

Aveau niste jocuri extrem de hazlii. Table micute din carton cu piesele din plastic (pe jumatate cit cele adevarate) de cele mai bizare culori - combinatiile care ar fi trebuit sa inlocuiasca albul si negrul fiind inca si mai bizare ... Roz si verde, galben cu albastru, vernil cu bleu ... fantezia fabricantului parea sa nu fi avut nici un fel de limite din acest punct de vedere. Daca priveai mai mult de zece de minute piesele acelea, incepeau sa-ti lacrimeze ochii de durere.
In schimb isi construisera o tabla de demonstratie. Mai vazusem prin reviste asa ceva si asta a lor nu prea arata la fel ... dar simplul fapt ca se chinuisera sa si-o construiasca m-a impresionat mult. Pe o planseta mare din lemn, cineva batuse 361 de cuie (ingropate doar pe jumatate) in care se agatau un fel de inele vopsite in alb si negru - piesele.

Unul dintre lucrurile care de asemenea m-a impresionat foarte mult, cu ocazia primei mele vizite la Clubul de Go, a fost aspectul de buna organizare care domnea acolo. Era unul in mod special (unul dintre cei mai in virsta) care parea a coordona totul, iradiind in acelasi timp sentimentul reconfortant ca totul este sub control. Se numea  George Stihi , era secretarul clubului si timp de mai multi ani dupa aceea va continua sa fie organizatorul principal al Go-ului bucurestean (si nu numai ...). George avea chiar un fel de catalog unde erau trecuti toti membrii clubului (daca nu ma inseala memoria, era o lista cu vreo 60 de nume) si la fiecare sedinta, nota prezenta.
Nu m-am dat niciodata in vint dupa regulamente si ordine dar dupa ce atitia ani de zile nu cunoscusem decit intilnirile pur amicale pentru a mai face o partida, mai intotdeauna cu cafeluta sau paharelul de vodka alaturi, condimentate fara restrictii prea mari cu fel de fel de discutii periferice, atmosfera de aici mi se parea cu mult mai potrivita pentru studiul jocului de Go.

Placutul meu anonimat a durat foarte putin deoarece in scurt timp a aparut la club si Paun. De cum m-a vazut, m-a prezentat tuturor celor de fata: Radu Baciu 3-dan (!). Acum devenisem centrul atentiei; nu mai puteam trage cu ochiul (neobservat) la partidele care se desfasurau ... Cum ma apropiam de masa lor, cei doi incepeau sa se foiasca in scaun, se incovrigau in niste pozitii evident nefiresti deasupra tablei sau indreptau spre mine priviri intrebatoare: "... am jucat bine?"

Trebuia sa sparg gheata cumva si l-am rugat pe Paun sa-mi dea un partener cu care sa joc. A repetat intrebarea cu voce tare dar la prima strigare nu s-a oferit niciun voluntar. ... A inceput codeala ... cei care jucau deja parind a fi inca si mai adinciti in partidele lor. Pina la urma George si-a luat inima in dinti si am inceput sa jucam.
Un pic mai tirziu a aparut si Flavius Florea (cel care va traduce peste citiva ani "Maestrul de Go" si "Tehnici de joc"), rugindu-ma ca dupa ce termin partida cu George sa joc si cu el. I-am oferit scaunul liber de linga George si l-am rugat sa-si puna si el jocul pe masa. Nu mai facusem niciodata asa ceva dar mi s-a parut ca, in situatia data, simultanul ar putea fi o idee buna; se deschidea de fapt in acel moment "epoca megasimultanelor" (asupra lor insa voi reveni mai tirziu).

Dupa simultan l-am intrebat pe Paun ce as mai putea face pentru ei. Mi-a sugerat explicarea "unei pozitii simple" si am inceput sa le arat pe tabla de demonstratie cum se leaga doua pietre ... de ce nu-i bine totusi sa joci asa strins de la inceputul partidei ... de ce este preferat saltul peste o linie cu ikken sau keima si care sint riscurile ca cele doua pietre sa fie taiate.
Dupa vreun sfert de ora - cind am terminat - cineva m-a intrebat cit se poate de firesc:
- "Si astea la ce ne ajuta?"
Ma blocasem: nici eu nu-mi pusesem vreodata, intr-un mod atit de precis, o astfel de intrebare ... Eram obligat sa gasesc o explicatie clara (si cit se poate de inteligibila), pentru ceva ce pina acum doar intuisem (in mare parte). Descopeream studiul sistematic al Go-ului.

Se lasase noaptea cind am iesit si m-am suit pe bicicleta, pentru a ma duce spre casa. Am apucat-o insa in sensul opus: nu gresisem directia dar eram atit de surescitat dupa orele petrecute la Clubul de Go incit voiam sa-mi prelungesc drumul. Goneam prin frigul care incepuse sa se lase (intrasem in Noiembrie, cred) si din cind in cind chiuiam entuziasmat, ca nebunul, pe strazile pustii. Bineinteles ca voi veni si la urmatoarea sedinta ... Aveau o groaza de invatat - copiii aia - dar iata ca si eu aflasem citeva lucruri noi, chiar din aceasta prima zi. De fapt, in urmatorii (aproape 15) ani nu am lipsit de la Club decit de vreo 4-5 ori ...