despreGO.ro

GO-ul, jocul imperial

GO-ul, jocul imperial - Japonia


Publicat de  Gheorghe Paun  in 24 februarie 2011


In 1991 am ajuns si in Japonia, din nou invitat de Nihon Ki-in, dar de data aceasta ca presedinte de federatie, ca oficial adica, nu ca jucator, pentru a participa la congresul Federatiei Internationale de GO, organizat in paralel cu campionatul mondial - la campionat a participat Robert Mateescu, campionul national pe anul in curs. Voi mai povesti separat de prin Kanazawa, un orasel la nord de Kyoto, locul unde s-a desfasurat campionatul.

Folosind prilejul - un drum in Japonia era o avere pentru un roman la ora aceea - am vizitat si alte locuri din Japonia, am ajuns chiar si la Nihon Ki-in, la Tokyo (nu mai stiu, dar cred ca Sumiya Haruya a intermediat intalnirea). Am fost dus in depozitul de carti si lasat sa-mi aleg cateva, mi-au daruit un joc magnetic, mi-am mai cumparat si eu doua jocuri standard, cu tabla de lemn, de un centimetru sau doi grosime, nu tabla-masa traditionala, n-aveam bani pentru asa ceva, dar elegante, de la mama GO-ului, m-am intors cu un bagaj impresionant din Japonia.

Jocul imperial Japonia - Gheorghe Paun

La Londra, unde trebuia sa stau o noapte pe aeroport, vamesul a fost foarte intrigat de sacosele mele grele, probabil ca si figura mea istovita dupa un zbor peste Asia si Europa inspira neincredere, s-a uitat prin toate bolurile cu piese, noroc ca aveam si cartile, plus pliante de la campionat, s-a dumirit ca e un joc, nu car cu mine cine stie ce minerale sau bijuterii disimulate in pietre de GO.

In 1991 am aplicat (mai pe romaneste este "am candidat", dar apply-ul englezesc suna parca mai bine) din nou pentru bursa Humboldt pe care o primisem in 1983, am amanat-o pana in 1985 si in cele din urma am contramandat-o din cauza ministerului zis al educatiei. Am primit bursa din nou, in 1992 am plecat in Germania (unita), am demisionat din functia de presedinte al Federatiei Romine de GO, practic am parasit GO-ul romanesc, cel putin la nivel organizatoric. Am ramas un simpatizant, un patimas in discutiile despre joc, un fanatic daca sunt provocat, dar fara nicio implicare oficiala. Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece...

Tin legatura cu baietii din federatie (toti mi se par copiii mei, pentru ca niciunul nu "exista" ca jucator de GO atunci cand m-am apucat eu de aventura asta, unii nici nu se nascusera pe atunci, nici nu-mi vine sa cred ca au trecut douazeci si opt de ani!), din cand in cand sunt invitat la evenimente mai sonore, cand pot, chiar particip - e cazul Cupei Ambasadorului Japoniei, organizata in ultimii ani prin decembrie, o sarbatoare-concurs bine mediatizata, cand se dau diplome si se disputa trofee, cu ambasadorul de fata, o intalnire cu adevarat importanta, dand cumva seama de maturitatea GO-ului romanesc.

In plus, joc aproape zilnic o partida-doua (trei...) cu calculatorul, am facut rost de curand de o versiune noua, mai puternica, a programului "The many faces of GO", al lui David Fotland, il bat sistematic, ceea ce e reconfortant, ma promoveaza pas cu pas ca putere de joc, am ajuns deja la 2 dan, probabil ca o sa ma urce si mai sus, ceea ce e o gluma (prin 1990-91, in listele federatiei eram considerat de rang 2 kyu, dar era o exagerare propagandistica, nu se facea ca insusi presedintele sa fie un asa incepator..., eu ma consider si acum pe undeva pe la 6-7 kyu; din pacate, nu am cum sa-mi aflu taria mai cu exactitate, pentru ca nu vreau sa joc oficial, iar pe testele din carti sau administrate de calculatoare nu te poti baza, toate sunt mult mai indulgente decat adversarii dintr-un concurs real).

Fragment din cartea "Privind peste umar (Memorii premature)", publicat cu acordul Editurii Tiparg.


 Arhiva