Jucatoarea de GO
Publicat de Dorin Chis in 24 aprilie 2014
Mereu m-am intrebat, ce s-ar putea scrie despre go, pentru marele public? In Asia, unde jocul este popular, mai treaca, mearga, dar la noi, unde cei mai multi conationali cred ca go-ul este un alt fel de a-ti lua campii, cum si ce sa scrii ca sa nu fii refuzat din start si apoi, sa te mai si faci inteles? In acest context traducerea romanului "Maestrul de go" a lui Yasunari Kawabata, la Editura Humanitas, in 2007, mi s-a parut o miscare riscanta, un act de curaj, sustinut doar de notorietatea lucrarii (relativa), un act unic, irepetabil.
Acestea fiind premisele, am fost cu adevarat surprins sa gasesc, zilele trecute, pe raftul librariei, o alta carte care promitea sa fie despre go: Shan Sa, Jucatoarea de go, editura Polirom, 2014. Ilustratia copertei facea trimitere la joc: doi oameni asternand pietricele pe patratelele unei camasi. Dar stai! Faptul ca pietricelele colorate sunt asezate in interiorul patratelor si nu la intersectia caroiajului pare sa indice faptul ca cei ce au ales imaginea, cunosc go-ul... dupa ureche. Am parcurs cartea in diagonala, ca sa apreciez cam despre cat go e vorba si cu toate ca am fost cam dezamagit, pretul mic (19 lei) si faptul ca urma sa-mi petrec cateva ore in avion, m-a convins sa o cumpar.
Autoarea, chinezoaica, este stabilita de 20 de ani la Paris, fapt ce explica traducerea din limba franceza. Probabil tot asa se explica si folosirea termenului de "pion" in loc de "piatra" sau "piesa" de go, caci e greu de presupus ca autoarea ar fi abordat un subiect care sa nu-i fi fost, cat de cat, cunoscut. De fapt, cu cat inaintez in lectura, realizez ca autoarea cunoaste subtilitatile jocului.
Go-ul apare inca de la prima pagina, difuz, nedefinit. Nu trebuie sa cunosti regulile sau nici macar sa fi auzit de el. E un fel de introducere din care intelegi doar ca este un joc care decurge pe o tabla. Apoi, incet, subtil, incepi sa prinzi spilul. Cartea e narata la persoana intai, dar are, nu unul, ci doua personaje principale: un el si o ea. Un Yang si o Ying. Un alb si un negru. Un japonez si o chinezoaica ce muta alternativ: un capitol el, unul ea. La inceput fiecare joaca in coltul lui. Incepe ea, in Manciuria, apoi el, in Japonia. Japonezii ataca Manciuria si personajul nostru, militar, se apropie de coltul chinezoaicei. Primul tsuke se petrece in piata O Mie de Vanturi, fieful jucatorilor de go, unde cei doi incep o partida. Se muta lent si cei doi se intalnesc aproape zilnic ca sa continue jocul. In rastimp, fiecare are problemele lui, probleme pe care le abandoneaza periodic pentru a evada in lumea go-ului. Cu cat partida evolueaza, problemele se acutizeaza. Exact ca in go, si de o parte, si de cealalta, curge sange, la propriu, cu toate acestea insa, nu sunt excluse placerea si extazul. Chinezii aduna arme pe ascuns si pregatesc un complot care sa-i alunge pe japonezi. Japonezii miros planul. Cei doi prieteni ai chinezoaicei sunt incercuiti de japonezi: unul este capturat si executat, celalalt scapa...
Pentru cititorul de nivel kyu, actiunea curge pe un singur plan. Pentru danisti, incepe sa fie un film 3D. Exact cum spunea Catalin: "go-ul este un ocean in care fiecare se scufunda cat poate".
Ce a inteles Editura Polirom, gasim pe coperta IV: "In piata unui orasel amenintat de razboi din Manciuria anilor '30, o tanara chinezoaica si un ofiter japonez isi gasesc linistea si echilibrul interior in fata tablei de go. Inchipuind strategii de joc complicate, cele doua personaje isi descopera fara cuvinte cele mai ascunse unghere ale mintii. Intre ele se infiripa o iubire pe cat de neverosimila, pe atat de puternica, in stare sa invinga chiar si moartea si sa dainuie in lumea tenebrelor."