Minunile Sfantului Sisoe

Roman umoristic in 4 parti, neterminat.

Pe 20 martie 1886 s-a nascut George Topirceanu, poetul si prozatorul care ne-a daruit personajul Habacuc.
Cum adica cine este Habacuc? Este sfantul protector al jocurilor cu solutie, care se joaca in doi, cu pietre albe si negre ce se aseaza pe intersectii: Tintar, Go si Cinci in linie.

George Topirceanu: Wikipedia | Muzeul National al Literaturii Romane

2. La un tintar

- Facem un tintar, frate Sisoe? rasuna deodata, de la spatele lui, un glas cunoscut.
Sisoe se intoarse, tresarind, si dadu cu ochii de un sfant lung si slab, care s-apropiase fara zgomot si se oprise la cativa pasi, in soare. Un anteriu prea scurt si cam ros de molii pe la poale ii imbraca trupul desirat.
Acesta era sfantul Avacum, poreclit Habacuc, vestit in tot raiul ca jucator neobosit de tintar.
- Porumb ori fasole? intreba el iar, uitandu-se la Sisoe atintit cu ochii lui verzi si mari, din care nu clipea niciodata.
- Porumb... raspunse Sisoe, fara putere de impotrivire.
Ca sa nu-i dea timp sa se razgandeasca, celalt scoase indata de sub anteriu o tabla lata de lemn, pe care se vedea zugravita cu crida un tintar frumos, in patru colturi, cam sters pe alocurea de frecatura. Puse tabla jos si-i turna deasupra, din causul palmei, cele doua boabe de fasole si noua de porumb, pe care le purta intotdeauna in buzunarul de la spate, pentru orice intamplare. S-asezara apoi pe iarba amandoi, fata-n fata, cu tintarul intre ei; si dupa ce-i potrivira pe la colturi si pe la rascruci fiecare la randul sau cate-o boaba, incepura sa mute.
Sisoe nu prea avea chef de jucat. Tintarul era pentru el un joc prea migalos, la care nu se pricepea tocmai bine si ramanea totdeauna batut. Ca sa nu se cheme la urma ca s-a dat prea lesne biruit, cand venea randul sa mute se prefacea mai intai ca se socoate adanc... Apuca apoi bobul de porumb intre doua degete si inainte de a-l aseza in alt loc, la intamplare, il stupea bine pe toate partile, ca sa se lipeasca. Pe urma, tragea cu coada ochiului la Habacuc, sa vaza ce zice.
- Bre-bre-bre... se minuna acesta, ca sa-i dea curaj - strasnic le mai invartesti! Nimeni nu se poate pune cu sfintia-ta la acest joc. Atata doar ca-l joci prea rar...
Habacuc, in schimb, il juca de cate ori avea cu cine. Ba-l juca si singur uneori, ca multi se cam fereau de el, fiind sfintia-sa un sfant ciudat si nu tocmai bine vazut de cei mari. Cand nu-si gasea tovaras de joc, ratacea ca o umbra pe cararile paradisului, cercetand, scormonind si amirosind prin toate cotloanele, ca sa-si gaseasca ceva de lucru, pentru trecere de vreme. Odata a fost prins carand tarana cu o taraboanta, intr-un loc mai ferit, unde-si pusese de gand sa rasadeasca urzici. Si a fost aspru mustrat de sf. Petru, dupa cuviinta, caci in rai nu-i ingaduit nimanui sa munceasca, acolo fiind vesnica sarbatoare. Afara de asta, cum fusese proroc in zilele lui, Habacuc stia sa ghiceasca sfintilor parinti in palma. Si-i spunea fiecaruia, ca din carte, tot ce are sa i se-ntample pana intr-o mie de ani de-acu-nainte: ba ca are sa-i caza un dinte din fund in acest rastimp - dar nu-i mare paguba, ca tot nu prea avea ce face cu el; ba ca peste vreo trei sute de ani, poate si mai curand, va primi intr-o dimineata o veste pentru niste vorbe rele de la unul scurt si roscovan, care pe din fata i s-arata prieten, iar pe din dos il paste... Si altele de acest fel, cate-n luna si-n soare, de-i facea pe toti sa-l asculte cu gura cascata si sa se-nfioare pana la radacina parului de prorocirile lui.
- Ia! facu el intr-un rand, ridicand un deget.
De departe, de peste deal, s-auzeau pe undele vantului glasuri dulci de femeie: si cantau, cantau, cantau mironositele Domnului atat de fermecat ca pana si frunzele de pe copaci incremenisera ascultand.
- Iaca si sfantul Pafnutie... zise intr-un tarziu Habacuc, privind intr-o parte.
Sisoe, care tocmai ducea la gura un bob de porumb, privi si el intr-acolo si ramase asa, cu mana ridicata si cu buzele tuguiate...
Pafnutie avea trei binecredinciosi sub obladuirea lui: doi mosnegi s-o baba. Nu era mare lucru - dar tot era ceva.
Se opri din trecere nu departe, langa o tufa de liliac, si paru a sta in cumpana o bucata de vreme. Isi lasa apoi binecredinciosii acolo, pe o piatra, si se indrepta cu pas masurat spre cei doi tovarasi de joc. Mergea incovoiat putin inainte si cam hait si-ntr-o parte de la mijloc in sus, ca o scoaba de lemn, purtand in mana dreapta o carja mai inalta decat el, cu care s-ajuta la mers...
Nestiind ce ganduri are noul-venit, Habacuc acoperi tintarul cu poala anteriului, incet-incet, ca sa nu bage de seama. Caci Pafnutie era ceva mai mare in grad decat ei; avea si o aureola mai lata, care i se vedea bine in jurul cheliei din crestet, ca marginile unei palarii fara fund, mai cu seama cand trecea din lumina in umbra. Aureola lui Sisoe abia se zarea, numai ca un abur subtire de argint, gata-gata sa se topeasca de tot in vazduh. Iar a lui Habacuc, incalte nu se mai vedea deloc, decat poate la vreme de noapte...
- Da' ce faceti, sfintiile-voastre, aici? vorbi Pafnutie cu duhul blandetii, oprindu-se la spatele lui Sisoe, in picioare.
Habacuc raspunse:
- Iaca stateam si noi de vorba... mai de una, mai de alta...
Pafnutie intinse atunci carja peste umarul lui Sisoe si dezveli, cu grija, tintarul.
- Al cui e randul la mutat? intreba iar sfintia-sa, dand la iveala un dinte mare si stramb, care-i impungea putin buza de sus cand tinea gura inchisa. Era randul lui Sisoe.
- Fa-mi placerea si muta-l pe cel de colo, de la colt... rosti noul-venit, dupa oarecare gandire, aratand cu varful carjei un bob de porumb.
Sisoe ii facu bucuros aceasta placere. Dupa care, Habacuc misca si el indata, in cinstea musafirului, o boaba de fasole mai mare decat celelalte si cu picatele rosii.
- Asa. Ia muta-mi-l acus p-asta de ici, de la rascruce, porunci blajin Pafnutie, lasandu-se pe vine la spatele lui Sisoe. Si nu-l mai imbala atata, sfintia-ta, ca doar n-are sa prinza radacini acolo...
Sisoe sterse de poala anteriului bobul cu pricina, fara suparare, si-l puse la locul aratat. Dar se vedea bine ca nu-i mai arde lui acum de jucat. Sta tot cu capul intors si se uita cu jind la cei trei binecredinciosi ai lui Pafnutie. Cand ii veni deci randul sa mute iar, Pafnutie intinse mana si muta in locul lui, fara sa-l mai intrebe.
Si astfel, incetul cu incetul, molipsindu-se si sfintia-sa de placerea jocului, ii lua locul lui Sisoe.
[...]

[...]
Pafnutie isi pleca iar ochii asupra tintarului.
- Bag sama, zise el catre Habacuc, cu o spranceana mai sus si cu alta mai jos, bag sama ca aceasta boaba de fasole nu era aici, adineaori, cand am intors capul...
- Eu unul stiu ca n-am atins-o, se apara Habacuc.
- Trebuie s-o fi atins... ca singura nu s-a ridicat de la locul ei, in doua labe, ca sa se mute aici.
- O fi lunecat, cine stie cum... protesta iar Habacuc. Ca doar nu jucam pe parale!
- Urat mi-a fost mie de cand lumea, frate Avacume, sfantul care umbla cu siretlicuri la tintar. Cand vaz asa ceva, m-apuca un fel de scarba la inima si-mi vine sa ma las pagubas. Vei face dar bunatatea, sfintia-ta, sa duci la locul sau acest bob de fasole.
- Iaca-l duc, mormai Hababuc. Da' nici sfant asa carpanos la joc, pot sa jur ca n-am mai intalnit.
[...]

Autori