Crearea unui club, cerc, sau cum o fi fost mai potrivit să-l numim, nu era deloc un lucru uşor pe vremea aceea, totul trebuia aprobat de partid şi, desigur, supervizat de Securitate. După vreo lună şi ceva de funcţionare a clubului nostru s-a anunţat o inspecţie de la partid1. Ne-a prevenit directorul de la „Mihai Eminescu”, cam cu emoţie a făcut-o, că vine însăşi tovarăşa Prutu, de la sector, şi că e bine să nu spunem nimic, să nu vorbim, ca să nu facem cumva vreo gafă, să o provocăm pe tovarăşa, mai ales că se părea că tovarăşa avea în plan să închidă cercurile de bridge de prin zonă, deci se putea presupune că e „supărată” rău. Era scundă, încruntată, cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO, cu o haină de piele maro care stătea ca un clopot pe ea – după cum se vede, n-am nicio milă – era însoţită de un bărbat care nu a scos nicio vorbă, dar stătea mereu la un pas în urma ei.

Umbla tovarăşa Prutu printre mese şi tot punea întrebări, trebuia să răspunzi, nu aveai cum să urmezi sfatul directorului. Ce e asta, ce e aia, de ce una, de ce alta, până a ajuns la piesele capturate, puse alături de tablă. „Prizonieri?! Cum adică prizonieri?! Adică, e un joc violent?…” „Vedeţi, ca la şah, doar că aici se numesc prizonieri, se capturează…” „Iar GO, ce însemnă GO? Nu se poate să nu însemne ceva…” A stat destul de mult partidul printre noi, iar a doua zi directorul mă cheamă la el şi-mi spune că tovarăşa Prutu nu aprobă clubul de GO, crede că „e ceva dubios acolo, nu se poate să nu se joace pe sume mari de bani, de vreme ce atâţia oameni petrec atât de mult timp în tăcere, aplecaţi peste tablele de joc… nu se aprobă!” Noroc că directorul, Petrescu pe nume, i-aş strânge şi acum mâna, un tip inspirat şi bine intenţionat, a avut o idee: „O să am probleme cu tovarăşa, că o să afle, dar până una-alta facem ca ea, desfiinţăm clubul de GO şi înfiinţăm altul, de şah antic, să zicem; ce jucaţi voi acolo e treaba voastră…”

A mai durat vreo lună şi ceva până ce tovarăşa Prutu a venit din nou, a văzut că „şahul antic” e totuna cu GO-ul, a plecat după câteva minute, probabil l-a bruftuluit pe director şi gata cu clubul nostru2. A fost un moment de cumpănă pentru GO-ul românesc, dacă ne dădeam atunci bătuţi, cine ştie cât mai dura până să prindem din nou curaj, era şi un precedent neplăcut, dacă se auzea, nici alte case de cultură nu ne-ar mai fi deschis porţile. Poate prin provincie, dar jocul nu pătrunsese încă suficient de bine pentru a creşte singur.

Drept care am mers imediat la Casa de Cultură a Studenţilor. Dacă nu se poate pe orizontală, o luăm atunci în sus… Cred că-l cunoşteam pe directorul Toma, părea născut pentru a fi director de casă de cultură studenţească, era volubil şi mereu glumeţ, i-am expus problema, am prezentat jocul, a fost total pozitiv, dar…

Era stilul lui, am observat după aceea. Nicio dificultate, facem un cerc de GO să se ducă vestea, dar mai întâi să se scrie ceva despre joc în Viaţa studenţească, publicaţia organului tutelar. Mergi imediat la sus-numita publicaţie, unde îl cunoşteam pe redactorul-şef adjunct, Octavian Ştireanu, absolvent de matematică la Cluj, politicianul de mai târziu, senator, consilier al lui Iliescu la Cotroceni. Colaboram deja cu Viaţa studenţească, i-am spus şi lui Ştireanu toată istoria, nu a fost nicio problemă nici aici, fără alte condiţionări, cred că a doua zi eram deja cu textul la redacţie. O prezentare a GO-ului, nu o rubrică, deşi mai târziu am avut şi aici o rubrică regulată, săptămânală, de probleme. După ce a apărut revista cu articolul respectiv, fuga iar la directorul Toma. Aprobare finală.

În următoarea duminică am avut prima întâlnire a noului cerc de GO. Bucurie mare – cercul acesta s-a dovedit unul dintre cele mai puternice şi mai durabile, chiar dacă niciodată nu a apărut pe vreun afiş sau într-o listă oficială de activităţi ale casei studenţilor. Nu ştiu ce fel de „şah antico-medieval-chino-japonez” a mărturisit domnul Toma în hârtii, important e că ani de zile s-a jucat GO la casa studenţilor, prin diferite săli, mai mari sau mai mici, sau chiar în grădina din spate, vara, când se putea. Mult după mutarea la Casa Studenţilor mi-a mărturisit Radu Baciu cât de uimit a fost atunci, nu numai pentru că am putut organiza un alt cerc, ci mai ales că am făcut-o atât de repede, parcă în ambiţie, parcă în ciuda cuiva. Era ambiţie, desigur, cerbicie de „dac liber” care ştie că face ceva bun şi nu trebuie să se împiedice de tovarăşe cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO…

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:

1 a se vedea și versiunea Baciu
2 nu mult după aceea a fost şi executat – transferat la clubul Uzinelor 23 August, unde din nou ne-a ajutat la înfiinţarea unui club

Despre Gheorghe Paun:
Gheorghe Păun a avut o contribuţie majoră la introducerea şi organizarea jocului de GO in România, fiind totodată şi primul Preşedinte al Federaţiei Române de GO. Pe lângă numeroasele cărţi de specialitate, majoritatea publicate la edituri internaţionale şi unele traduse in japoneză, chineză sau rusă, Gheorghe Păun a scris literatură, eseistică şi lucrări despre jocurile logice. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Academiei Române, al Academiei Europei, al Academiei Internaţionale de Chimie Matematica, Doctor Honoris Causa al Universităţii Sileziene din Opava, Cehia şi al Universităţii din Piteşti.