Nu am jucat însă niciodată într-o competiţie, ceea ce e o dovadă de inspiraţie, fiindcă mulţi tineri pe care i-am învăţat să joace prindeau atâta drag de joc şi progresau atât de repede, că foarte curând după aceea începeau să mă bată…

Citeam cu o mână, scriam cu alta. Poate şi din cauza aceasta serialul din Ştiinţă şi tehnică şi apoi cartea Iniţiere în GO, pe care am publicat-o în 1985, au fost atât de utile începătorilor. Un începător scria pentru începători.

S-au pornit curând scrisorile de la cititorii revistei, întrebări, propuneri, a apărut şi ideea de a organiza un cerc de GO în Bucureşti. Nu ştiu cum am ajuns la Casa de Cultură „Mihai Eminescu” a sectorului 2, probabil prin intermediul lui Albescu, cert este că în numărul din august al revistei Ştiinţă şi tehnică apărea un „Anunţ important. Joi, 1 septembrie 1983, ora 17, va avea loc şedinţa de constituire a unui club de GO, condus de Gh. Păun, pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu», sectorul 2, Bucureşti (mijloace de transport I.T.B.: 88, 90, 133, 179, 234). Cei interesaţi sunt rugaţi să aducă şi table de joc (inclusiv piese, bineînţeles).” A se vedea grija pentru detalii: sunt precizate autobuzele şi troleibuzele care duceau acolo şi, ca să nu vină cumva oamenii numai cu table de joc, am menţionat în paranteză şi despre piese…

În numărul din septembrie al revistei se menţiona că „Clubul de GO de pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu» şi-a deschis activitatea. Membri fondatori – 29, preşedinte – Gh. Păun, secretari – G. Stihi şi A. Bitang.(…) Deja la a doua întâlnire, clubul a avut ca oaspete de onoare pe dr Walter Schmidt, 3 dan, Timişoara, unul dintre cei mai vechi şi mai puternici jucători de GO din ţara noastră.”

Nu se produceau încă jocuri în ţară, fiecare a venit cu ce a avut, chiar cu nasturi şi şaibe pe post de piese – tablele erau mai uşor de improvizat, pe carton, pe lemn, pe linoleum (am văzut şi aşa ceva).

Am avut şi o tablă de demonstraţie, de toată frumuseţea, păcat că nu a fost păstrată pentru un eventual muzeu al GO-ului românesc: o planşetă de lemn atent caroiată, cu cuie bătute în locuri bine alese, în aşa fel încât nişte rondele de plastic, vopsite în alb şi negru, cu gaură la mijloc, puteau fi agăţate de cuie în aşa fel încât să stea chiar pe intersecţiile tablei. Ideea era să ţinem lecţii, să discutăm partide, să prezentăm probleme. S-a trecut însă intens la studiu din puţinele cărţi pe care le aveam şi, mai ales, la joc. Doi câte doi, cum se nimerea, sau în concursuri bine organizate – lasă că habar nu aveam vreunul de alt gen de concurs decât fiecare-cu-fiecare („turneu” se spune în mod elegant). Ceva mai târziu am aflat cum e cu stilul elveţian, sau cu MacMahon-ul, anume când a venit spre GO un mare jucător de şah, maestru internaţional, vice-campion naţional în unul dintre ani, Parik Stefanov.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Despre Gheorghe Paun:
Gheorghe Păun a avut o contribuţie majoră la introducerea şi organizarea jocului de GO in România, fiind totodată şi primul Preşedinte al Federaţiei Române de GO. Pe lângă numeroasele cărţi de specialitate, majoritatea publicate la edituri internaţionale şi unele traduse in japoneză, chineză sau rusă, Gheorghe Păun a scris literatură, eseistică şi lucrări despre jocurile logice. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Academiei Române, al Academiei Europei, al Academiei Internaţionale de Chimie Matematica, Doctor Honoris Causa al Universităţii Sileziene din Opava, Cehia şi al Universităţii din Piteşti.