Imediat după schimbarea din decembrie 1989 s-a pus problema să înfiinţăm o federaţie a noastră, mai ales Radu a umblat pe la Ministerul Sportului, că era cunoscut pe acolo, tatăl său fusese sportiv de performanţă, el şi cu Stihi au obţinut până la urmă aprobarea de a avea o federaţie. S-a dat sfară în ţară şi, la sfârşit de martie 1990 s-a convocat şedinţa de constituire. A avut loc în complexul sportiv studenţesc de la Lacul Tei. Sală plină, jucători din toată ţara – nu ştiu dacă un an sau doi mai târziu s-ar mai fi reuşit aşa ceva. Nici federaţia nu ar mai fi fost acceptată atât de uşor de Ministerul Sportului. Pe atunci nimeni nu se gândea la bani, toţi făceam caz de libertate; dacă nu s-a putut până acum iar acum se poate, atunci s-o facem, ba chiar trebuie s-o facem.

Eu am fost ales preşedinte, Walter Schmidt preşedinte de onoare, George Stihi secretar, cred că Radu Baciu antrenor, poate mai erau şi alte funcţii, trebuie să fi fost şi un birou federal. De acolo, hai la minister, să punem în practică cele hotărâte. Noroc cu George Stihi, că era bătăios, purta costum şi, uneori, cravată şi ştia să intre pe geam dacă era cumva dat afară pe uşă. Birou, ştampilă, carnete pentru legitimare (am carnetul cu numărul 2, nu ştiu cine l-a primit pe cel cu numărul 1, probabil că şi l-a păstrat secretarul1…), oficializarea regulamentelor, campionat naţional, contacte cu federaţiile din alte ţări, paşapoarte şi vize (nu mai exista viza de ieşire din România, dar ca români aveam nevoie de vize de intrare în mai toate ţările Europei).

Din când în când mergeam şi eu cu Stihi pe la mai-marii locului, mai mult de decor, că el îi ştia pe toţi, doar că voia probabil să arate că federaţia noastră are şi preşedinte (secretarul era plătit, lucra opt ore, ca orice funcţionar public, într-un birou, el făcea toată munca, preşedintele nu avea nicio obligaţie formală faţă de minister – şi nici ministerul faţă de el). Am ajuns o dată la însuşi ministrul (poate e cazul să scriu cuvântul cu literă mare). Stătea răsturnat pe un scaun-fotoliu, în dreptul biroului, citea un ziar larg, a întors seniorial capul, a mormăit ceva şi mi-a întins o mână moale, fără a lăsa ziarul, cu trei degete de meduză pe care şi le-a retras repede, audienţa s-a terminat în câteva secunde. Era însuşi Cornel Dinu, procurorul (automatism de presă), fotbalistul – îmi amintesc că era un fundaş bun, se trecea greu de el. Ministru efemer cu mentalitate de fundaş ajuns ministru. Nu l-am mai văzut de atunci decât la televizor, unde vorbeşte tot ca pe vremea ministeriatului, din vârful buzelor şi mijlocul dicţionarului cu preţiozităţi.

În noiembrie 1990 am condus echipa României la un turneu în Austria. Paşaport aveam numai eu, ministerul adăugase o foaie cu vizele celor patru jucători la sfârşitul paşaportului meu, de au râs vameşii maghiari când ne-au controlat, îşi arătau paşaportul între ei şi râdeau, dacă m-aş fi întâlnit atunci cu Vadim Tudor, ar fi avut un însoţitor în mine… A fost prima mea ieşire într-o ţară capitalistă! Şi nu oricare, ci Austria, cu amestecul ei de rigoare teutonă, ştaif imperial, influenţă turco-balcanică. Şi nu oriunde, ci la Linz, un oraş nu prea mare, aşezat pe malul Dunării, care îşi serba tocmai atunci nu ştiu ce aniversare, se împodobise, avea expoziţii, tramvaie noi încărcate de reclame colorate, manifestări speciale – printre ele şi un turneu european de GO pe echipe şi un concurs de GO computer – iar prin parcuri se auzea muzică din iarbă, montaseră difuzoare ascunse, disimulate în pietre, era o plăcere să stai pe bancă, să priveşti Dunărea şi să asculţi valsuri vieneze… Capitalism lustruit, versiune austriacă. Echipa română s-a întors cu locul trei în Europa, de nesperat pentru GO-ul nostru cel tânăr.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Nota George Stihi:
1 NU, secretarul l-a avut pe numărul 4. Şi la prima reorganizare a federatiei, cind l-a dat la vizat, a fost pierdut. Numarul 1 sper că îl mai are Walter Schmidt, preşedintele de onoare; iar nr. 3 Radu Baciu.

Nota Constantin Ghioc:
Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să acordați câte o bilă albă aici și aici 🙂

Despre Gheorghe Paun:
Gheorghe Păun a avut o contribuţie majoră la introducerea şi organizarea jocului de GO in România, fiind totodată şi primul Preşedinte al Federaţiei Române de GO. Pe lângă numeroasele cărţi de specialitate, majoritatea publicate la edituri internaţionale şi unele traduse in japoneză, chineză sau rusă, Gheorghe Păun a scris literatură, eseistică şi lucrări despre jocurile logice. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Academiei Române, al Academiei Europei, al Academiei Internaţionale de Chimie Matematica, Doctor Honoris Causa al Universităţii Sileziene din Opava, Cehia şi al Universităţii din Piteşti.