Craiova 1987, foto Radu Baciu

Craiova 1987, foto Radu Baciu

Am avut odată un concurs la Craiova, la Casa Tineretului, era nemaipomenit, pentru că avea şi un minihotel, puteam fi cazaţi în aceeaşi clădire unde urma să se joace. Mi s-a cerut lista participanţilor, am trimis lista, peste câteva zile eram la Craiova, la recepţia hotelului, buluc, cum venisem din Bucureşti, cu trenul, recepţionerul se uită la noi, face ochii mari şi dispare fără a zice ceva. Revine cu directorul stabilimentului, care mă cheamă deoparte, cam iritat. „Ce e cu străinul acela în grup?” „Care străin?!” „Japonezul…” „E jucător, e în listă.” „Cum să fie în listă, nu l-am văzut…” I l-am arătat, lista era ordonată alfabetic, viitorul Ion, pe atunci Sumiya, era pe la mijloc, că acolo venea Haruya. N-a avut ce să zică directorul. „Altădată, străinii să fie puşi primii… Iar acum, stai în preajma lui, nu-l scapi o clipă din ochi…” Zis şi făcut, sau mai mult zis decât făcut, că l-am dus pe Sumiya la camera lui şi am plecat şi eu spre camera mea.

Peste vreun sfert de oră, aud bătăi în uşă. Era directorul, însoţit de un alt bărbat, un tânăr zâmbăreţ – majoritatea „băieţilor cu ochi albaştri” erau aşa, ca să pară simpatici… „Unde e japonezul?” „În camera lui…” „Nu mai e acolo…” Am ridicat din umeri, mai mult decât să-l las în cameră chiar că nu mi-am imaginat că trebuie să fac. „Ştii unde e acum? În oraş… Şi ştii ce are la gât? Aparatul de fotografiat…” Era grav, într-adevăr. Nu ştiu dacă am izbucnit în râs, probabil că nu, de atâta stăpânire de sine eram în stare. „Dar stai liniştit, că ne-am ocupat noi, totul e în regulă…” Măcar dacă aş fi fost inspirat să le spun dinainte că bietul japonez cu aparatul de fotografiat agăţat de gât e mai catolic decât papa, mult mai comunist – cel puţin prin articolele din Akahata – decât eram noi, ceilalţi jucători, poate şi decât ei, vigilenţii Craiovei…

Cam asta era atmosfera din jurul GO-ului pe la mijlocul anilor 80. Şi la Casa de Cultură a Studenţilor veneau periodic tineri tunşi scurt, foarte interesaţi de GO, învăţau surprinzător de repede, că nu mai reveneau timp de o lună-două – dar niciodată nu am avut nicio problemă cu ei, probabil făceau rapoarte bune, sau poate domnul Toma, directorul, vorbea cu ei şi garanta pentru noi – sau poate unii dintre participanţii constanţi la întâlnirile duminicale, că aveam şi astfel de bănuieli, erau de încredere, rapoartele lor erau suficiente1. Hoţul cu un păcat, bănuitorul cu mai multe…

Iar la un moment dat a mai explodat şi scandalul „meditaţiei transcendentale”, care a zgâlţâit multe scaune şi a pătat multe dosare de intelectuali. GO, China şi Japonia, Orient deci, ce-o mai fi şi scarabeul ăsta care, spun ei, este numele jocului, ore în şir de concentrare asupra tablei, chiar mai puţin tovarăşă Prutu să fii şi tot ai suspiciuni.

Am supravieţuit2 însă, probabil că vârsta jucătorilor ne făcea să părem inofensivi, cu siguranţă revistele „din spatele” nostru, Ştiinţă şi tehnică, Viaţa studenţească, Flacăra-Rebus, ofereau garanţia că totul e la vedere, treabă cinstită, educativă chiar pentru copii şi tineret.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:
1 Pot să confirm atât apariţia meteorică a unor tineri cu ochi „albaştrii”, cât şi ajutorul dat de multe ori, cred că din simpatie reală pentru ce făceam noi acolo – uneori sfaturile s-au referit inclusiv la lozinci de utilizat în discuţiile cu alţi activişti (de tipul – mai bine pentru tineri să stea aici decât pe maidan).
2 Parţial, aş spune – în perioada iernii 1987-88 s-a jucat GO miercurea la mine acasă, de cele mai multe ori peste 20 de jucători, pentru că la clubul studenţesc nu ne mai primeau.

Despre Gheorghe Paun:
Gheorghe Păun a avut o contribuţie majoră la introducerea şi organizarea jocului de GO in România, fiind totodată şi primul Preşedinte al Federaţiei Române de GO. Pe lângă numeroasele cărţi de specialitate, majoritatea publicate la edituri internaţionale şi unele traduse in japoneză, chineză sau rusă, Gheorghe Păun a scris literatură, eseistică şi lucrări despre jocurile logice. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Academiei Române, al Academiei Europei, al Academiei Internaţionale de Chimie Matematica, Doctor Honoris Causa al Universităţii Sileziene din Opava, Cehia şi al Universităţii din Piteşti.