Japonia

În 1991 am ajuns şi în Japonia, din nou invitat de Nihon Ki-in, dar de data aceasta ca preşedinte de federaţie, ca oficial adică, nu ca jucător, pentru a participa la congresul Federaţiei Internaţionale de GO, organizat în paralel cu campionatul mondial – la campionat a participat Robert Mateescu, campionul naţional pe anul în curs. Voi mai povesti separat de prin Kanazawa, un orăşel la nord de Kyoto, locul unde s-a desfăşurat campionatul.

Folosind prilejul – un drum în Japonia era o avere pentru un român la ora aceea – am vizitat şi alte locuri din Japonia, am ajuns chiar şi la Nihon Ki-in, la Tokyo (nu mai ştiu, dar cred că Sumiya Haruya a intermediat întâlnirea). Am fost dus în depozitul de cărţi şi lăsat să-mi aleg câteva, mi-au dăruit un joc magnetic, mi-am mai cumpărat şi eu două jocuri standard, cu tablă de lemn, de un centimetru sau doi grosime, nu tablă-masă tradiţională, n-aveam bani pentru aşa ceva, dar elegante, de la mama GO-ului, m-am întors cu un bagaj impresionant din Japonia.

La Londra, unde trebuia să stau o noapte pe aeroport, vameşul a fost foarte intrigat de sacoşele mele grele, probabil că şi figura mea istovită după un zbor peste Asia şi Europa inspira neîncredere, s-a uitat prin toate bolurile cu piese, noroc că aveam şi cărţile, plus pliante de la campionat, s-a dumirit că e un joc, nu car cu mine cine ştie ce minerale sau bijuterii disimulate în pietre de GO.

În 1991 am aplicat (mai pe româneşte este „am candidat”, dar apply-ul englezesc sună parcă mai bine) din nou pentru bursa Humboldt pe care o primisem în 1983, am amânat-o până în 1985 şi în cele din urmă am contramandat-o din cauza ministerului zis al educaţiei. Am primit bursa din nou, în 1992 am plecat în Germania (unită), am demisionat din funcţia de preşedinte al Federaţiei Romîne de GO, practic am părăsit GO-ul românesc, cel puţin la nivel organizatoric. Am rămas un simpatizant, un pătimaş în discuţiile despre joc, un fanatic dacă sunt provocat, dar fără nicio implicare oficială. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece…

Ţin legătura cu băieţii din federaţie (toţi mi se par copiii mei, pentru că niciunul nu „exista” ca jucător de GO atunci când m-am apucat eu de aventura asta, unii nici nu se născuseră pe atunci, nici nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi opt de ani!), din când în când sunt invitat la evenimente mai sonore, când pot, chiar particip – e cazul Cupei Ambasadorului Japoniei, organizată în ultimii ani prin decembrie, o sărbătoare-concurs bine mediatizată, când se dau diplome şi se dispută trofee, cu ambasadorul de faţă, o întâlnire cu adevărat importantă, dând cumva seama de maturitatea GO-ului românesc.

În plus, joc aproape zilnic o partidă-două (trei…) cu calculatorul, am făcut rost de curând de o versiune nouă, mai puternică, a programului „The many faces of GO”, al lui David Fotland, îl bat sistematic, ceea ce e reconfortant, mă promovează pas cu pas ca putere de joc, am ajuns deja la 2 dan, probabil că o să mă urce şi mai sus, ceea ce e o glumă (prin 1990-91, în listele federaţiei eram considerat de rang 2 kyu, dar era o exagerare propagandistică, nu se făcea ca însuşi preşedintele să fie un aşa începător…, eu mă consider şi acum pe undeva pe la 6-7 kyu; din păcate, nu am cum să-mi aflu tăria mai cu exactitate, pentru că nu vreau să joc oficial, iar pe testele din cărţi sau administrate de calculatoare nu te poţi baza, toate sunt mult mai indulgente decât adversarii dintr-un concurs real).

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Eu am fost ales preşedinte, Walter Schmidt preşedinte de onoare, George Stihi secretar, cred că Radu Baciu antrenor, poate mai erau şi alte funcţii, trebuie să fi fost şi un birou federal. De acolo, hai la minister, să punem în practică cele hotărâte. Noroc cu George Stihi, că era bătăios, purta costum şi, uneori, cravată şi ştia să intre pe geam dacă era cumva dat afară pe uşă. Birou, ştampilă, carnete pentru legitimare (am carnetul cu numărul 2, nu ştiu cine l-a primit pe cel cu numărul 1, probabil că şi l-a păstrat secretarul¹…), oficializarea regulamentelor, campionat naţional, contacte cu federaţiile din alte ţări, paşapoarte şi vize (nu mai exista viza de ieşire din România, dar ca români aveam nevoie de vize de intrare în mai toate ţările Europei).

Din când în când mergeam şi eu cu Stihi pe la mai-marii locului, mai mult de decor, că el îi ştia pe toţi, doar că voia probabil să arate că federaţia noastră are şi preşedinte (secretarul era plătit, lucra opt ore, ca orice funcţionar public, într-un birou, el făcea toată munca, preşedintele nu avea nicio obligaţie formală faţă de minister – şi nici ministerul faţă de el). Am ajuns o dată la însuşi ministrul (poate e cazul să scriu cuvântul cu literă mare). Stătea răsturnat pe un scaun-fotoliu, în dreptul biroului, citea un ziar larg, a întors seniorial capul, a mormăit ceva şi mi-a întins o mână moale, fără a lăsa ziarul, cu trei degete de meduză pe care şi le-a retras repede, audienţa s-a terminat în câteva secunde. Era însuşi Cornel Dinu, procurorul (automatism de presă), fotbalistul – îmi amintesc că era un fundaş bun, se trecea greu de el. Ministru efemer cu mentalitate de fundaş ajuns ministru. Nu l-am mai văzut de atunci decât la televizor, unde vorbeşte tot ca pe vremea ministeriatului, din vârful buzelor şi mijlocul dicţionarului cu preţiozităţi.

În noiembrie 1990 am condus echipa României la un turneu în Austria. Paşaport aveam numai eu, ministerul adăugase o foaie cu vizele celor patru jucători la sfârşitul paşaportului meu, de au râs vameşii maghiari când ne-au controlat, îşi arătau paşaportul între ei şi râdeau, dacă m-aş fi întâlnit atunci cu Vadim Tudor, ar fi avut un însoţitor în mine… A fost prima mea ieşire într-o ţară capitalistă! Şi nu oricare, ci Austria, cu amestecul ei de rigoare teutonă, ştaif imperial, influenţă turco-balcanică. Şi nu oriunde, ci la Linz, un oraş nu prea mare, aşezat pe malul Dunării, care îşi serba tocmai atunci nu ştiu ce aniversare, se împodobise, avea expoziţii, tramvaie noi încărcate de reclame colorate, manifestări speciale – printre ele şi un turneu european de GO pe echipe şi un concurs de GO computer – iar prin parcuri se auzea muzică din iarbă, montaseră difuzoare ascunse, disimulate în pietre, era o plăcere să stai pe bancă, să priveşti Dunărea şi să asculţi valsuri vieneze… Capitalism lustruit, versiune austriacă. Echipa română s-a întors cu locul trei în Europa, de nesperat pentru GO-ul nostru cel tânăr.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Nota George Stihi:
¹ NU, secretarul l-a avut pe numărul 4. Şi la prima reorganizare a federatiei, cind l-a dat la vizat, a fost pierdut. Numarul 1 sper că îl mai are Walter Schmidt, preşedintele de onoare; iar nr. 3 Radu Baciu.

Nota Constantin Ghioc:
Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să acordați câte o bilă albă aici și aici

Am amintit mai devreme de Parik Stefanov, şahist de forţă, convertit oarecum la GO. De mare ajutor ne-a fost, pentru că ştia cum e cu organizarea de turnee, clasificarea jucătorilor, regulamentele de tot felul. Tot el cred că mi-a deschis şi calea spre Federaţia Română de Şah.

Am ajuns mai întâi la un vicepreşedinte al acesteia, profesor la Politehnica din Bucureşti, Dolfi Drimer. Ştiam despre el că e un tip deştept, dar m-a dezamăgit total, nu a reuşit să înţeleagă din toată prezentarea mea decât că GO-ul e un fel de ţintar, cu piese albe şi negre… De atunci nu am scăpat niciun prilej să spun că şahul e un joc depăşit, omorât de remize şi de calculator, o paradigmă feudală ce trebuie abandonată, înlocuit cu GO-ul, provocarea ultimă pentru inteligenţa artificială, paradigma care va salva omenirea, convingând-o că nu mai e pe omorâtelea, ci pe construitelea într-un spaţiu comun etc. etc. Dolfi Drimer m-a înrăit aşa…

Mult mai cooperant a fost preşedintele federaţiei, Gheorghe Candea, totdeauna pozitiv şi amabil, nicio ureche nu a întredeschis Elisabeta Polihroniade – am mai cunoscut şi alţi oameni influenţi de la şah, dar nu-mi mai amintesc numele lor. La un moment dat, s-a constituit o comisie nouă la Federaţia de Şah, anume dedicată şahului electronic şi jocurilor logice. Era un domn Bujor Ionescu şeful ei, ne-a inclus fără nicio reţinere printre jocurile păstorite de comisie (era şi Scrabble acolo). În acest cadru am organizat la Herculane, în 1988, primul campionat naţional de GO. Participare masivă, a câştigat Sergiu Irimie, din Braşov, care astfel poate fi considerat primul campion de GO al României.

În paralel cu turneele care aveau loc anual, în diverse locuri din ţară, am pus la cale şi un fel de meta-turneu, anume Trofeul Ştiinţă şi tehnică, la care participau un număr mic de jucători, cei care acumulau cele mai multe puncte în urma turneelor obişnuite. Trofeul – nu mai ştiu dacă era însoţit şi de un plic – consta dintr-un cub de marmură albă, pe care era aşezat Gânditorul de la Hamangia, negru, combinat bine cu albul marmurei. Pe suport era lipită o placă de bronz, pe care era gravat în fiecare an numele câştigătorului. Regulamentul spunea că dacă un jucător câştigă de trei ori, poate păstra statueta – este ceea ce a realizat Mihai Bâscă. Din păcate, după decembrie 89 revista nu a mai putut sprijini acest trofeu, o vreme a fost organizat ca Trofeu al Federaţiei, dar fără Gânditor, marmură, placă de bronz, apoi a fost abandonat. Există acum alte competiţii de acelaşi gen, Cupa României, de exemplu, şi există şi un Mare Premiu/Grand Prix în curs de organizare, care va primi probabil numele „Radu Baciu”.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Craiova 1987, foto Radu Baciu

Am avut odată un concurs la Craiova, la Casa Tineretului, era nemaipomenit, pentru că avea şi un minihotel, puteam fi cazaţi în aceeaşi clădire unde urma să se joace. Mi s-a cerut lista participanţilor, am trimis lista, peste câteva zile eram la Craiova, la recepţia hotelului, buluc, cum venisem din Bucureşti, cu trenul, recepţionerul se uită la noi, face ochii mari şi dispare fără a zice ceva. Revine cu directorul stabilimentului, care mă cheamă deoparte, cam iritat. „Ce e cu străinul acela în grup?” „Care străin?!” „Japonezul…” „E jucător, e în listă.” „Cum să fie în listă, nu l-am văzut…” I l-am arătat, lista era ordonată alfabetic, viitorul Ion, pe atunci Sumiya, era pe la mijloc, că acolo venea Haruya. N-a avut ce să zică directorul. „Altădată, străinii să fie puşi primii… Iar acum, stai în preajma lui, nu-l scapi o clipă din ochi…” Zis şi făcut, sau mai mult zis decât făcut, că l-am dus pe Sumiya la camera lui şi am plecat şi eu spre camera mea.

Peste vreun sfert de oră, aud bătăi în uşă. Era directorul, însoţit de un alt bărbat, un tânăr zâmbăreţ – majoritatea „băieţilor cu ochi albaştri” erau aşa, ca să pară simpatici… „Unde e japonezul?” „În camera lui…” „Nu mai e acolo…” Am ridicat din umeri, mai mult decât să-l las în cameră chiar că nu mi-am imaginat că trebuie să fac. „Ştii unde e acum? În oraş… Şi ştii ce are la gât? Aparatul de fotografiat…” Era grav, într-adevăr. Nu ştiu dacă am izbucnit în râs, probabil că nu, de atâta stăpânire de sine eram în stare. „Dar stai liniştit, că ne-am ocupat noi, totul e în regulă…” Măcar dacă aş fi fost inspirat să le spun dinainte că bietul japonez cu aparatul de fotografiat agăţat de gât e mai catolic decât papa, mult mai comunist – cel puţin prin articolele din Akahata – decât eram noi, ceilalţi jucători, poate şi decât ei, vigilenţii Craiovei…

Cam asta era atmosfera din jurul GO-ului pe la mijlocul anilor 80. Şi la Casa de Cultură a Studenţilor veneau periodic tineri tunşi scurt, foarte interesaţi de GO, învăţau surprinzător de repede, că nu mai reveneau timp de o lună-două – dar niciodată nu am avut nicio problemă cu ei, probabil făceau rapoarte bune, sau poate domnul Toma, directorul, vorbea cu ei şi garanta pentru noi – sau poate unii dintre participanţii constanţi la întâlnirile duminicale, că aveam şi astfel de bănuieli, erau de încredere, rapoartele lor erau suficiente¹. Hoţul cu un păcat, bănuitorul cu mai multe…

Iar la un moment dat a mai explodat şi scandalul „meditaţiei transcendentale”, care a zgâlţâit multe scaune şi a pătat multe dosare de intelectuali. GO, China şi Japonia, Orient deci, ce-o mai fi şi scarabeul ăsta care, spun ei, este numele jocului, ore în şir de concentrare asupra tablei, chiar mai puţin tovarăşă Prutu să fii şi tot ai suspiciuni.

Am supravieţuit² însă, probabil că vârsta jucătorilor ne făcea să părem inofensivi, cu siguranţă revistele „din spatele” nostru, Ştiinţă şi tehnică, Viaţa studenţească, Flacăra-Rebus, ofereau garanţia că totul e la vedere, treabă cinstită, educativă chiar pentru copii şi tineret.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:
¹ Pot să confirm atât apariţia meteorică a unor tineri cu ochi “albaştrii”, cât şi ajutorul dat de multe ori, cred că din simpatie reală pentru ce făceam noi acolo – uneori sfaturile s-au referit inclusiv la lozinci de utilizat în discuţiile cu alţi activişti (de tipul – mai bine pentru tineri să stea aici decât pe maidan).
² Parţial, aş spune – în perioada iernii 1987-88 s-a jucat GO miercurea la mine acasă, de cele mai multe ori peste 20 de jucători, pentru că la clubul studenţesc nu ne mai primeau.

Pastila cu amintiri

Dacă tot nu prea am despre ce noutăţi să vă scriu, inaugurez astăzi o mini-rubrică în cadrul categoriei Istorie: Pastila cu amintiri.

Pastila de astăzi are drept subiect cel mai mare “pahar” de ness pe care l-am vazut vreodată

Acţiunea se petrece în septembrie 1991, în Eforie Nord. După un concurs de o săptămână, în ultima zi nu am mai avut disponibilă sala de joc. Din acest motiv, ultima rundă s-a jucat în… camere.

Eu, junior, 1 Dan, 16 ani, m-am nimerit să joc cu Dan Vîtca, un jucător cu experienţă îndelungată.

Singura amintire pe care o mai am despre acea rundă nu are legatură cu partida în sine. Am jucat în camera lui Dan. Înainte de începerea partidei, Dan şi-a pregătit un ness (eu am declinat politicos oferta). A fost cel mai mare ness pe care l-am văzut în viaţa mea: recipientul în care l-a preparat era o… vază transparentă, cu o capacitate aproximată de mine la acea vreme la 1 litru Pentru a porţiona cantitatea de ness nu a folosit o linguriţă sau o lingură, a turnat “la ochi” o cantitate apreciabilă din borcan (să fi fost un sfert?).

Ca sa nu rămânem totuşi numai la stadiul de a rememora amintiri, vă prezint şi începutul partidei cu Dan Vîtca 1 Dan. Mărturisesc, şi pentru mine e inedită partida, n-am mai văzut-o de peste 19 ani Ah, uitam, când am strâns pietrele la final, în vază nu mai era nimic…

Descarcă SGF: Dan Vîtcă - Constantin Ghioc

[Embedded SGF File]

Umbla tovarăşa Prutu printre mese şi tot punea întrebări, trebuia să răspunzi, nu aveai cum să urmezi sfatul directorului. Ce e asta, ce e aia, de ce una, de ce alta, până a ajuns la piesele capturate, puse alături de tablă. „Prizonieri?! Cum adică prizonieri?! Adică, e un joc violent?…” „Vedeţi, ca la şah, doar că aici se numesc prizonieri, se capturează…” „Iar GO, ce însemnă GO? Nu se poate să nu însemne ceva…” A stat destul de mult partidul printre noi, iar a doua zi directorul mă cheamă la el şi-mi spune că tovarăşa Prutu nu aprobă clubul de GO, crede că „e ceva dubios acolo, nu se poate să nu se joace pe sume mari de bani, de vreme ce atâţia oameni petrec atât de mult timp în tăcere, aplecaţi peste tablele de joc… nu se aprobă!” Noroc că directorul, Petrescu pe nume, i-aş strânge şi acum mâna, un tip inspirat şi bine intenţionat, a avut o idee: „O să am probleme cu tovarăşa, că o să afle, dar până una-alta facem ca ea, desfiinţăm clubul de GO şi înfiinţăm altul, de şah antic, să zicem; ce jucaţi voi acolo e treaba voastră…”

A mai durat vreo lună şi ceva până ce tovarăşa Prutu a venit din nou, a văzut că „şahul antic” e totuna cu GO-ul, a plecat după câteva minute, probabil l-a bruftuluit pe director şi gata cu clubul nostru². A fost un moment de cumpănă pentru GO-ul românesc, dacă ne dădeam atunci bătuţi, cine ştie cât mai dura până să prindem din nou curaj, era şi un precedent neplăcut, dacă se auzea, nici alte case de cultură nu ne-ar mai fi deschis porţile. Poate prin provincie, dar jocul nu pătrunsese încă suficient de bine pentru a creşte singur.

Drept care am mers imediat la Casa de Cultură a Studenţilor. Dacă nu se poate pe orizontală, o luăm atunci în sus… Cred că-l cunoşteam pe directorul Toma, părea născut pentru a fi director de casă de cultură studenţească, era volubil şi mereu glumeţ, i-am expus problema, am prezentat jocul, a fost total pozitiv, dar…

Era stilul lui, am observat după aceea. Nicio dificultate, facem un cerc de GO să se ducă vestea, dar mai întâi să se scrie ceva despre joc în Viaţa studenţească, publicaţia organului tutelar. Mergi imediat la sus-numita publicaţie, unde îl cunoşteam pe redactorul-şef adjunct, Octavian Ştireanu, absolvent de matematică la Cluj, politicianul de mai târziu, senator, consilier al lui Iliescu la Cotroceni. Colaboram deja cu Viaţa studenţească, i-am spus şi lui Ştireanu toată istoria, nu a fost nicio problemă nici aici, fără alte condiţionări, cred că a doua zi eram deja cu textul la redacţie. O prezentare a GO-ului, nu o rubrică, deşi mai târziu am avut şi aici o rubrică regulată, săptămânală, de probleme. După ce a apărut revista cu articolul respectiv, fuga iar la directorul Toma. Aprobare finală.

În următoarea duminică am avut prima întâlnire a noului cerc de GO. Bucurie mare – cercul acesta s-a dovedit unul dintre cele mai puternice şi mai durabile, chiar dacă niciodată nu a apărut pe vreun afiş sau într-o listă oficială de activităţi ale casei studenţilor. Nu ştiu ce fel de „şah antico-medieval-chino-japonez” a mărturisit domnul Toma în hârtii, important e că ani de zile s-a jucat GO la casa studenţilor, prin diferite săli, mai mari sau mai mici, sau chiar în grădina din spate, vara, când se putea. Mult după mutarea la Casa Studenţilor mi-a mărturisit Radu Baciu cât de uimit a fost atunci, nu numai pentru că am putut organiza un alt cerc, ci mai ales că am făcut-o atât de repede, parcă în ambiţie, parcă în ciuda cuiva. Era ambiţie, desigur, cerbicie de „dac liber” care ştie că face ceva bun şi nu trebuie să se împiedice de tovarăşe cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO…

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:

¹ a se vedea și versiunea Baciu
² nu mult după aceea a fost şi executat – transferat la clubul Uzinelor 23 August, unde din nou ne-a ajutat la înfiinţarea unui club

Citeam cu o mână, scriam cu alta. Poate şi din cauza aceasta serialul din Ştiinţă şi tehnică şi apoi cartea Iniţiere în GO, pe care am publicat-o în 1985, au fost atât de utile începătorilor. Un începător scria pentru începători.

S-au pornit curând scrisorile de la cititorii revistei, întrebări, propuneri, a apărut şi ideea de a organiza un cerc de GO în Bucureşti. Nu ştiu cum am ajuns la Casa de Cultură „Mihai Eminescu” a sectorului 2, probabil prin intermediul lui Albescu, cert este că în numărul din august al revistei Ştiinţă şi tehnică apărea un „Anunţ important. Joi, 1 septembrie 1983, ora 17, va avea loc şedinţa de constituire a unui club de GO, condus de Gh. Păun, pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu», sectorul 2, Bucureşti (mijloace de transport I.T.B.: 88, 90, 133, 179, 234). Cei interesaţi sunt rugaţi să aducă şi table de joc (inclusiv piese, bineînţeles).” A se vedea grija pentru detalii: sunt precizate autobuzele şi troleibuzele care duceau acolo şi, ca să nu vină cumva oamenii numai cu table de joc, am menţionat în paranteză şi despre piese…

În numărul din septembrie al revistei se menţiona că „Clubul de GO de pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu» şi-a deschis activitatea. Membri fondatori – 29, preşedinte – Gh. Păun, secretari – G. Stihi şi A. Bitang.(…) Deja la a doua întâlnire, clubul a avut ca oaspete de onoare pe dr Walter Schmidt, 3 dan, Timişoara, unul dintre cei mai vechi şi mai puternici jucători de GO din ţara noastră.”

Nu se produceau încă jocuri în ţară, fiecare a venit cu ce a avut, chiar cu nasturi şi şaibe pe post de piese – tablele erau mai uşor de improvizat, pe carton, pe lemn, pe linoleum (am văzut şi aşa ceva).

Am avut şi o tablă de demonstraţie, de toată frumuseţea, păcat că nu a fost păstrată pentru un eventual muzeu al GO-ului românesc: o planşetă de lemn atent caroiată, cu cuie bătute în locuri bine alese, în aşa fel încât nişte rondele de plastic, vopsite în alb şi negru, cu gaură la mijloc, puteau fi agăţate de cuie în aşa fel încât să stea chiar pe intersecţiile tablei. Ideea era să ţinem lecţii, să discutăm partide, să prezentăm probleme. S-a trecut însă intens la studiu din puţinele cărţi pe care le aveam şi, mai ales, la joc. Doi câte doi, cum se nimerea, sau în concursuri bine organizate – lasă că habar nu aveam vreunul de alt gen de concurs decât fiecare-cu-fiecare („turneu” se spune în mod elegant). Ceva mai târziu am aflat cum e cu stilul elveţian, sau cu MacMahon-ul, anume când a venit spre GO un mare jucător de şah, maestru internaţional, vice-campion naţional în unul dintre ani, Parik Stefanov.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Cam acesta a fost şi portretul-robot al jucătorului de GO din România de prin anii 80: tânăr, elev, student, sau lucrător în zona tehnico-ştiinţifică, de regulă necăsătorit (cere minte, dar cere şi timp GO-ul). Eram cu adevărat cunoscut printre tinerii acelor ani, întâlnesc şi acum oameni de la care, din vorbă în vorbă, cum se întâmplă prin taxiuri, aflu că au învăţat GO din revista Ştiinţă şi tehnică, era unul Păun care…

La un moment dat, am avut şi un succes familial de răsunet, mi s-a mai iertat astfel din păcatul de a pleca duminică de duminică pe la cluburile de GO. Se stricase maşina de spălat, modelul vechi, care nu făcea altceva decât să ameţească rufele până apăsai butonul de oprire, îi ruginise capacul de deasupra, curgea rugina în toate părţile, iar capace separat nu se găseau prin comerţul socialist. Am îndurat eu o vreme mobilizări şi reproşuri din partea familiei, nu găseam capac şi pace, până ce, la disperare, am avut o idee salvatoare. Pe raţionamentul că orice inginer ştie GO, maşina e făcută undeva unde sunt ingineri, am căutat fabrica de maşini de spălat (la Cugir era, scria şi pe maşină), nu mai ştiu dacă am găsit şi o adresă cât de cât completă, fapt e că am pus o carte de iniţiere în GO într-un plic, cu o scrisoare alături, cerând ajutor, de dragul GO-ului, şi am trimis-o chiar inginerului-şef de la Cugir. Ce-o fi, o fi. Peste câteva zile, surpriză!, a sunat un tânăr la uşa apartamentului: „Bună ziua, m-a trimis tov. inginer cu capacul, am avut o delegaţie la Bucureşti, vreţi să-l montez eu?” O vreme nu mi-a mai reproşat nimeni că nu stau duminica acasă – până ce a ruginit şi al doilea capac… Că aşa e cu GO-ul, până şi securile…

Dar, să revenim………

Regulamentul este foarte simplu, poate fi expus în câteva minute, teoria jocului – strategie, tactică, scheme de colţ, principii – este practic nesfârşită (de exemplu, când se va şti „totul” despre tabla 19 x 19, se poate trece la tabla 21 x 21 şi mare parte a teoriei trebuie reconstruită). Am spus de multe ori, mai de dragul polemicii sau mai serios, că şahul este un mic copil (la nivel strategic) în comparaţie cu GO-ul, că şahul este depăşit, un joc medieval, „pe omorâtelea”, în timp ce GO-ul este, în ciuda vechimii sale, mult mai modern, „pe construitelea”, că şahul este deja epuizat din cauza calculatorului, dar mai este un drum lung până la a se întâmpla asta şi pentru GO şi aşa mai departe. Mă opresc, pentru că, spuneam, sunt în stare să continui toată ziua pe tonul acesta. Poate voi avea răgaz vreodată să scriu o carte pe care am început-o şi repede abandonat-o prin anii 90: GO-ul, de la mit la calculator, în care să povestesc pe îndelete despre minunatul joc.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

După ce am demarat rubrica din Ştiinţă şi tehnică, am găsit ceva „urme” ale jocului şi prin media românească. O revistă de farmacie avusese o copertă ilustrată cu o tablă de GO pe care erau aşezate, pe post de pietre albe şi negre, medicamente (am încercat, dar nu am reuşit să aflu cine realizase coperta), la TVR se pare că se difuzase o expunere scurtă, semnată de Andrei Bacalu, un cunoscut prezentator de televiziune, specializat mai ales în emisiuni de ştiinţă. (La un moment dat, am reuşit să-l contactez pe Bacalu, în ultimul moment se poate spune, pentru că pleca, definitiv, în Israel, am mers la el acasă, am avut o discuţie lungă despre GO şi alte multe, avea lucrurile împachetate, dar nu avea documentaţie de GO, aşa cum credeam eu, doar o carte, pe care mi-a vândut-o cu un preţ destul de adecvat noii sale patrii, dar nu mi-a părut rău, nici nu am clipit când am scos banii, pentru că nu voiam să vadă el că mi se pare mult şi pentru că era o carte cu adevărat specială: GO and GO-MOKU, the Oriental Board Games, de Edward Lasker, ediţia a doua, Dover Publications, New York, 1960. Era o versiune adăugită (cu un capitol de strategie avansată) a unei cărţi apărute în 1934. Trebuie neapărat să adaug că Edward Lasker era fratele campionului mondial de şah Emmanuel Lasker, cel care a spus odată că „Şahul este un joc regal, dar GO-ul este unul imperial…” Nu ştiu multe despre viaţa lui Edward Lasker. În prefaţă se spune că a învăţat GO în 1907, pe când studia la Universitatea din Berlin. Iar pe pagina de gardă – şi de-asta ziceam că e o carte specială – găsim o dedicaţie a autorului: „To Sergiu Samarian, in pleasant memory of our meeting in Ohrid, with best wishes, Edward Lasker. New York, August 10th, 1971.” (De pe Internet aflu că Sergiu Samarian a fost un şahist româno-german, născut în România şi emigrat în Germania prin anii 70, antrenor de şah în ambele ţări, decedat la Heidelberg, în 1991).

Despre GO se poate vorbi foarte mult şi pot vorbi eu însumi foarte mult. Începând cu istoria sa. Jocul a fost inventat în China, în jurul anului 2000 î.Hr. O legendă (care-mi place) spune că el a fost adus pe pământ de zei, alta că a fost inventat de împăratul Shun, care dorea astfel să antreneze mintea probabil nu prea strălucită a fiului său; alte legende se referă la Wu, un vasal al împăratului Kieh Kwei, 1818-1767 î.Hr., acelaşi care a inventat, se zice, şi cărţile de joc. Oricum, istoria e extrem de complicată, trecută în legendă, mituri, literatură veche, pictură veche. O dovadă poate fi găsită în seria de trei volume intitulată Nuvela chineză medievală, Editura Minerva (colecţia „Biblioteca pentru toţi”), 1989, unde apare şi o nuvelă chinezească celebră, „Maestrul de weiqi” – pentru că weiqi este numit jocul în China (şi baduk în Coreea).

Consemnez aici o singură legendă chinezească, pentru că spune multe despre GO. Ranka, sau „Mânerul putred de secure” se intitulează. Se zice că într-o bună zi, un ţăran, Wang Chih pe nume, a plecat din satul său pe munte să adune lemne. Acolo, într-o poiană, mai departe decât fusese alte dăţi, a dat peste doi bătrâni care jucau GO. A cerut permisiunea să asiste la partidă, a pus securea lângă el şi a urmărit mutările. Când partida s-a încheiat, a mulţumit, a dat să-şi ia securea din iarbă şi… n-a mai avut ce lua: fierul ruginise, mânerul putrezise… Cei doi jucători erau doi nemuritori, iar partida durase atât de mult că securea lui Wang Chih rămăsese fără mâner între timp. Întors în sat, n-a mai cunoscut pe nimeni, nu-l mai cunoştea nimeni… (Exact ca în basmele cu Făt-Frumos care revine la împărăţia părinţilor-împăraţi după o aventură de trei zile prin tărâmul cu zâne şi zmei…)

Şi în literatura modernă există titluri sonore dedicate jocului, cum ar fi romanul Meijin, de Yasunari Kawabata, premiul Nobel pentru literatură în anul 1968 (s-a sinucis, cu gaz, nici măcar hara-kiri, în 1971). Romanul a fost tradus în limba română de Flavius Florea şi inclus în Cartea jocurilor, un volum colectiv de tip almanah, pe care l-am editat împreună cu Gheorghe Feţeanu, în 1988.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Cărţile aduse de profesorul Marcus din Japonia nu erau inteligibile pentru un novice, eu nu ştiam nici regulile, iar ele vorbeau despre concepte strategice. Aveau însă la sfârşit adresa Nihon Ki-in, Federaţia Japoneză de GO, drept care le-am scris japonezilor, rugându-i să-mi trimită o carte pentru începători. Am primit curând o bijuterie: Kaoru Iwamoto, 9 dan, GO for beginners, exact ce-mi trebuia, am devorat-o/degustat-o. Am mai găsit la Biblioteca Naţională o carte în limba franceză (“Traité du jeu de GO” a lui Roger J. Girault – 1970), am reuşit să-mi fac o copie. Cred că am mai primit şi alte cărţi de la federaţia japoneză. La un moment dat, m-am simţit suficient de iniţiat, măcar în regulament şi desfăşurarea decentă a unei partide, pentru a înţelege ce scrie prin cărţi, a înţelege ce e dincolo de înţelegerea mea, şi a propune o rubrică permanentă la Ştiinţă şi tehnică. Ioan Eremia Albescu, redactorul-şef, cel pe care l-am numit mereu „entuziastul”, a răspuns cu mare bucurie, aşa că în decembrie 1982 a apărut primul articolaş cu titlul „Iniţiere în GO”, anunţând serialul. Şi aşa s-a pornit avalanşa…

Câteva paranteze. Tot spun – şi profesorul Marcus face la fel – că eu am introdus GO-ul în România. Afirmaţia trebuie nuanţată. Uneori precizez că forma sistematică, instituţionalizată, a jocului la noi a debutat prin rubrica mea din Ştiinţă şi tehnică, alteori glumesc spunând că nu sunt decât „moaşa” GO-ului românesc (iar „mama” este revista…), dar fapt este că, deşi mai existau români care jucau GO la începutul anilor 80, îndrăznesc să cred că dacă nu intram atunci în scenă, puţin inconştient, pentru că nu ştiam ce urmează, dar îndărătnic ca întotdeauna, la ora aceasta ar fi existat în România cam la fel de mulţi jucători ca în 1982, dacă nu chiar mai puţini, pentru că mulţi dintre cei de atunci fie nu mai sunt (în ţară), fie nu mai joacă, iar tentaţiile sunt astăzi mult mai numeroase. În ciuda libertăţii de a face aproape orice, nici eu nu cred că în vremurile noi aş mai fi reuşit ceva semnificativ, totul a depins de circumstanţe foarte precise, în care unele restricţii deveneau avantaje, lipsa de mijloace ne provoca, iar tinerii cu mintea educată nu prea aveau ce face; GO-ul i-a atras prin calităţile sale intrinseci şi, probabil, şi ca un teritoriu al curăţeniei şi libertăţii, poate puţin şi al frondei. Din povestea care va urma, vor apărea argumente pentru această din urmă afirmaţie.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.