Unii jucători de go vor să împărtăşească şi altora această pasiune, alţii nu vor decît să joace. Acest text se adresează primei categorii.

În 2007, la prima ediţie a Cupei Ambasadorului, s-a făcut un sondaj de opinie din care reieşea că marea majoritate a jucătorilor de go îşi doreau un număr mai mare de concursuri, vroiau să participe la mai multe concursuri. În ultimii ani dinaintea primei ediţii a acestei Cupe se organizaseră 37 de concursuri în 2007, 47/2006, 39/2005, 47/2004, 15/2003, 10/2002, 17/2001 (vezi Dinamica participării la concursuri). În următorii doi ani lucrurile nu s-au schimbat, dar începînd cu 2010 numărul concursurilor creşte impresionant: 60 în 2010, 78 în 2011, 83 în 2012, 84 în 2013 (pînă acum, în noiembrie 2013). În momentul de faţă, nimeni nu cred că mai spune că ar vrea mai multe concursuri. Ba chiar a devenit dificil să strîngi un număr rezonabil de participanţi la concursuri.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece! În paralel s-a mărit şi numărul jucătorilor de go de la 280 în 2007 la 515 în 2013. Participarea la concursuri este mai mare, sau nu? În 2007, 268 de jucători înregistrau 780 de participări, adică un jucător participa în medie la 3 concursuri (mai exact, rata de participare era de 2,91) şi ar fi vrut să mai participe şi mai mult, iar în anul curent 515 jucători au avut 1424 participări la concursuri, ceea ce înseamnă o rată de participare ceva mai mică, de 2,76 – şi nimeni nu doreşte mai multe concursuri.

Rata de participare reflectă disponibilitatea şi entuziasmul jucătorilor de a lua parte la competiţii. Aceasta a scăzut.

Cauzele sînt multiple. Prima care ne vine automat în minte este criza economică. Dar nu acesta este cauza principală, ci restrîngerea orizontului de aşteptare. La acest fenomen au contribuit cîteva deficienţe, cum ar fi: scăderea calităţii concursurilor (organizare şi arbitraj slabe), promovare slabă (îmbătrînirea jucătorilor), divergenţele apărute la toate nivelele (deci defecte de comunicare) şi lipsa unui lider de opinie. Referitor la ultimul punct, uitaţi-vă din nou la Dinamica participării… şi veţi vedea că rata de participare cunoaşte un salt spectaculos (de la 1,68 la 3,46) în 2004, care este anul revenirii lui Cătălin Ţăranu din Japonia şi al înfiinţării Clubului Saijo.

Există, sînt sigur, obiecţia că statistica prezentată ar putea fi deformată de raportările la EGD a concursurilor de la Drobeta Tr. Severin, care nu existau în 2007 şi care sînt (în 2013) multe şi cu foarte mulţi participanţi, mai exact 31 de concursuri, 203 de jucători şi 595 participări, adică aproape 40% din activitatea FRGo. Dacă le excludem, rata de participare va fi de 2,63, valoare care nu infirmă, ci întăreşte concluzia iniţială prezentată mai sus. Dar să le excludem cu totul ar fi o exagerare, cred că o imagine mai aproape de realitate obţinem luînd în considerare cam un sfert din activitatea de la Tr. Severin. Motivele sînt, în principal, următoarele:

  1. jucătorii aflaţi la prima lor participare sînt înregistraţi nu cu 20 kyu, ci cu ranguri exagerate, 11-10kyu, ba chiar şi cu 8 kyu (vezi Cristian Bardeanu);
  2. lipsa de continuitate – de la un an la altul regăseşti cel mult un jucător din 7, iar după doi ani regăseşti doar un jucător din 20;
  3. activitatea este strict locală, ruptă de restul ţării, doar cinci jucători au participat şi la alte competiţii decît cele din Tr. Severin, totuşi 20 de jucători au între 5kyu şi 1 kyu jucînd doar local; 4. din 200 de jucători doar 22 sînt înregistraţi la FRGo, iar datele lor sînt incomplete.

Un sistem îşi poate compensa deficienţele prin autocontrol: Biroul Federal al FRGo. Dar în Biroul Federal nimeni nu are nicio responsabilitate clară, nimeni nu are nicio problemă concretă de rezolvat deoarece în momentul alegerii membrilor biroului nu li s-a dat nimic de făcut decît să discute, să-şi dea cu părerea (dacă are una) în problemele care apar, nimeni nu şi-a luat niciun angajament să facă ceva concret.

Pentru a corecta acest aspect ar fi necesar mai întîi să existe un plan de sarcini pentru fiecare post, ceea ce presupune existenţa unui regulament de organizare şi funcţionare acordat la realitate într-un mod flexibil.

Să aruncăm o privire la ce se întîmplă în restul lumii. Valoarea jucătorilor din Europa creşte constant, orizontul de aşteptare este mai larg, ceea ce se reflectă în rata de participare: în Europa sîntem pe locul 12 la rata participării (vezi Popularitatea goului în Europa). Pe primele locuri sînt Cehia (4,05), Germania (3,63), Finlanda (3,43), Olanda (3,23), Franţa (3,15) şi Ungaria (3,03).

La adunarea generală ţinută în cadrul Congresului Europen de Go din Polonia au fost discuţiile cele mai aprinse din ultimii ani. Raportul întîlnirii conţine mai multe anexe cu propuneri de modificări.

Nemţii propun să se plătească o taxă (către EGF) de un euro pentru fiecare adult şi de o jumate de euro pentru fiecare copil. Dar mai avem de plată şi taxa către IGF, care şi-a schimbat şi ea sistemul de taxare: România are de plătit 36.000 de yeni, adică 270 de euro pentru 515 jucători. Deci pentru jucătorii de la Tr. Severin va trebui să plătim cam 120 de euro federaţiei europene şi 105 euro federaţiei internaţionale. Soluţia care se impune este să se raporteze la EGD doar concursurile la care participă doar cei care şi-au plătit taxa către FRGo, aşa cum se procedează dintotdeauna la federaţia de şah. Nu este vorba doar de jucătorii de la Tr. Severin, ci despre toţi jucătorii. Anul acesta şi-au plătit taxa doar 84 de jucători, faţă de 145 anul trecut.

Bugete Federatii

Bugete Federatii

Sponsorizarea oferită de minister are profitabilitate minimă. Banii sînt calculaţi să acopere salariile secretarului şi contabilului, cupe şi plata arbitrului la concursuri, plus cantonamentele, adică tabăra de vară de la mare. Cu ce ne alegem noi din sponsorizarea de la minister este tabăra de vară de la mare, plus ceva completări la cheltuielile de deplasare la concursuri internaţionale. În 2012 am primit 60000 lei, iar în 2013 – 48000, din care 25000 sînt salariile. Anii trecuţi s-au mai dat bani pentru materiale sportive, de anul acesta s-au tăiat. Spre comparaţie, avem un tabel cu sumele primite de alte federaţii: e vorba de două zerouri în plus. Una dintre cauze este şi prevederea legală că „federaţiile au obligaţia de a-şi asigura 10 la sută din buget din venituri proprii”. Adică din taxe.

Ar fi bine ca situaţia financiară să fie făcută public. Dacă vreau să obţin o sponsorizare serioasă de la o firmă este bine să am un minim control asupra situaţiei financiare şi, în plus, acea firmă are mai multă încredere dacă vede că situaţia financiară este clară şi făcută public. În principiu, o organizaţie care nu-şi cunoaşte posibilităţile, de orice fel, nu-şi poate face planuri de viitor.

Din 2014, criza economică din sport va intra într-o nouă etapă, datorită descentralizării. Toate ramurile sportive vor avea de suferit. „Direcţiile judeţene pentru sport şi tineret trec în subordinea Consiliilor Judeţene. Cluburile sportive trec în administrarea consiliilor locale, cu tot cu patrimoniul aferent” (este vorba de cluburile sportive municipale, deocamdată). La MTS rămîn doar federaţiile.

Alt subiect important este comunicarea. Divergenţele existente între jucătorii vechi nu pot fi depăşite, apar mereu unele noi. După o anumită vîrstă capacitatea de comunicare scade, munca în echipă se îngreunează şi devine aproape imposibilă (excepţiile confirmă regula). Soluţia este nu o încercare de împăcare, ci promovarea tinerilor. Asta nu înseamnă ca de la următoarele alegeri toţi membrii biroului federal să aibă sub 25 de ani, ci să-i introducem treptat în probleme, avînd fiecare ca îndrumător un membru mai vechi.

Last but not least: promovarea. Din cei 10 instructori „cu diplomă” de la CSRB doar doi avem o activitate de instruire – şi aceasta cam subţire. Cine vrea, poate, indiferent de diplomă, să susţină o activitate de instruire de succes, însă cei care vor într-adevăr sînt foarte, foarte puţini. Grosso modo, raportat la necesităţi, putem spune că nu avem instructori de go. Singurii care au avut în mod constant o activitate de succes au fost jucătorii de go deveniţi profesori. Cea mai plauzibilă pare a fi varianta de a încerca să-i învăţăm go pe profesorii din şcoli, chiar dacă pentru asta la început va fi nevoie să-i plătim (printr-o sponsorizare, eventual). Sau, ceva mai realist, să-i învăţăm go pe viitorii profesori – însă este o variantă cu bătaie mai lungă.

Alt scop de urmărit este promovarea goului în localităţi în care nu avem membri. Cîtă vreme vor mai exista oraşe mai mari decît Tr. Severin în care nu se joacă go, promovarea are un viitor sigur (dacă vom forma instructori). Şi sînt destule: Ploieşti, Constanţa, Bacău, Piatra Neamţ, Buzău, Slatina, Arad, Deva, Vaslui, Alexandria, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Alba Iulia, Târgu Jiu, Focşani, Miercurea Ciuc, Călăraşi, Reşiţa. Avem club de go în Drobeta (265 mii loc.), dar nu avem în Ploieşti, care are o populaţie de 763 de mii de locuitori!

Despre Iulian Dragomir:
Am jucat GO in 1989, citeva luni, apoi am reluat in 2005, la Clubul Saijo. Am fost atras de la inceput de predarea GO-ului si de problemele organizatorice la club, iar mai recent, la federatie. Deoarece am neglijat perfectionarea proprie in favoarea predarii si organizarii, am scazut doua ranguri.