De vorba cu Kiru

“Luna trecută plănuiam un exemplar bilingv, tipărit, cu copertă color şi ilustraţii frumoase, care să fie gata la Cupa Shusaku, iar azi scriu editorialul revistei pentru ultima dată. Da, acesta este ultimul număr al revistei electronice Pro-GO.” Dorin Chis – Revista Pro-GO, numarul 14.

Prima reactie a fost „AOLEU!”. A doua a fost sa-l iau la intrebari pe Kiru. Rezultatul il vedeti mai jos.

Dorin Chis

Kiru, povesteşte-ne puţin despre istoria ta ca jucător de GO.

Istoria mea ca jucător de GO se împarte în două: perioada de prin 1986 până prin 1996 şi cea din 2004 până în prezent. În prima perioadă am descoperit GO-ul şi l-am jucat printre alte jocuri. Bineânţeles că “m-a prins” şi i-am dat o tot mai mare importanţă, dar a rămas pentru mine doar un joc. A urmat o perioadă de 7 ani de uitare completă, când nu am mai făcut nici o mutare şi apoi redescoperirea lui în 2004, în contextul în care viaţa mea se aşezase deja pe un făgaş şi era completă: aveam tot ce îmi era necesar. Probabil că nu voi uita niciodată revenirea la GO cu înflăcărarea ce m-a cuprins. Eram într-o dilemă serioasă: cum spuneam, aveam tot ce îmi trebuia şi dintr-odată apăruse GO-ul care tindea să-mi răstoarne priorităţile şi să fure timpul alocat celorlalte activităţi ce-mi asigurau echilibrul. Am fost la un pas de a renunţa definitiv, dar îmi plăcea prea mult şi căutând o soluţie de a-l salva am întrezărit în el un instrument de cunoaştere şi de autocunoaştere, aşa că l-am păstrat. În acea zi s-a născut un alt jucător de GO, omuleţul acela care cugetă, “kirugoro”.

Cum a început povestea Pro-GO?

Povestea Pro-GO este povestea omuleţului kirugoro. Ghemuit în faţa gobanului el face mereu paralele între viaţă şi formele pietrelor de GO, e un fel de cititor în stele, în cafea, în palmă. Atunci când are o problemă cu vecinul de la 3, kirugoro vede o situaţie conflictuală pe tablă, o rezolvă şi îi răspunde vecinului. Atunci când pierde 4 partide din 5 revede greşelile de pe goban şi ia hotărârea să fie mai îngăduitor, să nu mai sară imediat la ceartă, să renunţe la cuvintele şi tonul agresiv, fără ca totuşi să se lase călcat în picioare. Dacă vreţi să fac o paralelă cu Matrix, kirugoro vede humea, nu ca şiruri de numere curgând ci ca structuri de pietre albe şi negre. La început aceste gânduri au fost exprimate pe siteul personal, apoi kirugoro s-a gândit să creeze o oportunitate pentru toţi cei ce au ceva de spus despre GO şi bazându-se pe faptul că nu era la prima revistă, s-a gândit să încerce.
Ideea revistei a apărut înainte cu o săptămână de Cupa Ambasadorului 2008 şi cu ajutorul entuziasmului uriaş, primul număr a fost gata în doar câteva zile. Am ţinut să lansez această revistă la concursul amintit, atât pentru uriaşul impact pe care l-ar fi avut, cât şi ca un cadou din partea mea, dat fiind faptul că şi la prima ediţie, cea din 2007, am venit la Bucureşti cu o expoziţie de caricatură. Iniţial i-am spus “e-GO” (“e” de la “electronic”) dar s-a întâmplat ca în acele zile să ne părăsească Radu Baciu şi într-o dicuţie cu Mihai Liţă, pe care l-am rugat să scrie despre Radu, acesta mi-a sugerat că titlul nu e potrivit şi l-am schimbat din mers. Mihai este unul din pilonii GO-ului românesc cu care m-am consultat adeseori ca şi cu un frate mai mare şi Pro-GO a fost numele pe care el l-a găsit în acele zile (abia ulterior mi-am dat seama că se leagă armonios de un alt mare proiect de-al meu legat de pasiunea pentru călătorie şi fotografie – vezi www.proexpedition.org). Am ţinut ca primul număr să fie tipărit şi partea amuzantă este că până la urcarea în tren abia am avut timp să xeroxăm paginile astfel că sortarea şi capsarea lor a fost făcută în strâmtul compartiment, sub privirile bănuitoare ale naşului care încerca să afle de la ce partid suntem!

Partidul Pro-GO, desigur Cum s-a dezvoltat componenţa partidului?

O revistă nu poate fi făcută de unul singur. Cei care încearcă aşa ceva nu sunt pe drumul bun. Încă de la primul număr am făcut apel pentru a continua revista ÎMPREUNĂ. Demult se tot vorbea despre necesitatea unei reviste de GO şi am crezut că simpla apariţie a unui număr va avea priză. N-a fost chiar aşa, dar să vedem cronologic.
La început i-am contactat pe cei care ştiam că sunt trup şi suflet alături de GO şi bineânţeles, de care eram mai apropiat: Vasile Bunea, Mirel Florescu, Mihai Liţă, Iulian Dragomir, Cătălin Ţăranu şi Lucian Bobu. Ulterior am încercat să lărgesc cercul acestor colaboratori şi pot spune că am găsit multă înţelegere la fiecare poartă la care am bătut. Bilanţul încheiat în numărul 12 al revistei evidenţiază 31 de autori distincţi. Sunt încântat să afirm că în demersurile mele în a găsi colaboratori nu am fost refuzat nici măcar o dată (doar Ioan Cora mi-a ignorat un email) iar dacă cineva nu a apărut în paginile revistei a fost pentru că nu l-am contactat eu, sau nu s-a oferit de bunăvoie (regret că nu am apucat să colaborez cu Cornel Burzo şi Dragoş Băjenaru, ce mi-au arătat multă simpatie). Ţin să-i evidenţiez în mod deosebit pe cei ce s-au oferit în mod voluntar să mă ajute cu articole: Mirel Florescu, Vali Popa, Costel Pintilie, Lucian Deaconu, Marilena Bara, Vasile Bunea, Nichita Fedul şi nu în ultimul rând pe Margareta Cheresteş ale cărei imagini oferite cu generozitate au ridicat nivelul revistei. O colaborare specială am avut cu Chidori care ne-a făcut coperta pentru numărul 8, dedicat artei şi cu Gabriel Ciobanu care m-a consiliat în materie de design şi tehnoredactare. Pentru cine vrea nume, lista completă a colaboratorilor se găseşte în numărul 12 la pagina 20.

Care a fost cel mai frumos moment din viaţa redacţiei revistei?

Nu sunt un adept al superlativelor aşa că nu am un loc I, II sau III. Pot spune însă că momentele frumoase au fost acelea în care cineva m-a contactat să-mi propună să preia o rubrică sau acelea în care am reuşit un articol bun. Mi-au plăcut mai ales interviurile şi pot spune că m-au uns pe suflet cel luat lui Mihai Liţă şi lui Cristian Pop. De asemenea D-na Marilena Bara a avut două materiale EXTRAORDINARE, cel din numărul 10 – “Poezia GO-ului” şi mega materialul din numărul 14 despre Campionatul European de la Sibiu. Discuţiile cu Lucky au fost iarăşi deosebite, am descoperit în el un mare povestitor, un om cald, apoi memorabilul fotoreportaj de la congresul de GO, al lui Costel … Aceste articole mi-au creat cele mai frumoase momente, dar au fost şi altele mai mărunte care m-au distrat copios.
Interviul din primul număr a fost de fapt o conversaţie purtată pe chat cu Mirel Florescu pe care am găzduit-o la rubrica “cu maeştri la chat”. În numărul 3 l-am intervievat pe Mihai Liţă şi când i-am trimis “şpaltul” la corectat, în dreptul titlului “cu maeştri la chat”, Liţă a făcut următoarea observaţie cu roşu: “cine mă, io?”

Dar cel mai greu moment?

Am convenit deja cum e cu superlativele. Momente grele au fost … cam la fiecare număr. Niciodată n-am avut materiale suficiente ca să acopăr toate paginile aşa că de fiecare dată când se apropia termenul să scot revista trebuia să lansez apeluri disperate pe email, pe la toţi colaboratorii. Le mulţumesc în mod deosebit lui Costel şi lui Iulian Dragomir ce m-au scos nu o dată din încurcătură.
Nu ştiu de ce, cu rubrica Radu Baciu mi-a fost cel mai greu. Am ţinut în mod deosebit ca să avem o prezenţă continuă Radu Baciu, ca o candelă aprinsă pentru el, dar acest lucru a fost deosebit de dificil.

Ce înseamnă Radu Baciu pentru tine?

Ne atrage şi ne fascinează tot ceea ce ne-am dori, dar nu putem obţine şi în acest context Radu Baciu a fost ceea ce mi-ar place să fiu, dar nu voi fi niciodată. Îmi amintesc că pe la sfârşitul anilor `80 prin clubul din Oradea colegii mei povesteau cum au jucat cu Radu şi ce le-a spus. În anii aceia de oprelişti, când era imposibil de mers până şi în Ungaria (care e la nici 15 km de Oradea), să fi jucat cu Radu Baciu mi se părea similar cu a păşi pe Lună. Care era magia lui Radu? Pentru mine Radu a fost şi este o torţă, un om care a ars pentru GO. Mă fascinează oamenii care sunt în stare să-şi urmeze visele. Ei sunt combustibilul pentru toţi cei care vin în urmă şi din Radu s-au hrănit mulţi, inclusiv eu.
Unul din visurile mele a fost să navighez şi după câteva tentative de plutărit pe Mureş m-am hotărât să construiesc o barcă cu care să cobor pe Dunăre. Era toamnă, vremea se răcise şi până în vara viitoare se părea că nu mai e nimic de făcut. Asta până în seara când am citit “Vraja marelui nord” în care autorul, un puşti de douăzeci şi ceva de ani, descria cum a plecat la bordul unui yacht, de unul singur, spre nordul extrem, cum l-au împins gheţurile pe uscat şi cum sărea dezbrăcat în mare la -15C ca să îndrepte cârma avariată. Chestia asta te hrăneşte aşa că după lectura asta mi-am adunat lemnele, mi-am cumpărat şuruburile şi m-am apucat să-l construiesc pe Kursk … (povestea poate fi citită pe http://www.proexpedition.org/asociatia/media/jurnale/Kursk.htm). Aşa era şi Radu. A trăit atât de intens pentru GO, şi-a urmărit visele cu atâta îndârjire încât atunci când crezi că nu mai e nimic de făcut e suficient să-i citeşti istoria şi te reâncarci complet.

Revenind la revistă, ce s-a întâmplat în 2010 cu ea, cum ai ajuns la anunţul din editorialul de ieri?

Nu s-a întâmplat ceva deosebit. Am auzit că pe orologiile elveţiene scrie: “toate clipele rănesc, ultima ucide”. Cam aşa şi cu Pro-GO. Fiecare număr s-a cerut conceput, îngrijit, crescut şi asta nu a fost posibil decât răpind din timpul meu, al familiei, al prietenilor şi al altor proiecte. Eu nu cred că nu avem timp. Avem în fiecare zi 24 de ore în care trebuie să facem ceva. Întotdeauna ne facem timp pentru ce ne interesează şi se pare că pentru mai bine de un an, revista asta m-a interesat al naibii de tare. Cum scriam şi în editorial, intenţionam să tipăresc la tipografie un număr, un singur numar, şi să-l fac bilingv. Aveam planuri, pentru mine GO-ul este o sursă inepuizabilă de idei. Spuneam însă că mi-aş dori să fiu ca şi Radu însă nu voi fi niciodată şi aici mă refeream la capacitatea de a mă dărui total unei idei. Am nevoie de schimbare şi mai devreme sau mai târziu aş fi pus capăt proiectului Pro-GO. Ce s-a întâmplat în 2010? De ce tocmai acum? Pentru că acum am întrezărit o oportunitate de a ieşi uşor din acest proiect. Revista se poticnise niţel şi am considerat că nu are rost să mă forţez să o urnesc ca mai apoi să mă forţez din nou să o frânez (în momentul când aş fi abandonat proiectul).

De ce nu?

O revistă este un angrenaj mai mult sau mai puţin complicat. El trebuie să fie funcţional şi necesită timp şi efort ca să fie pus în mişcare şi la fel în sens invers, ca să fie oprit. Dacă vreţi e ca şi cum te-ai angaja la o firmă şi apoi ţi-ai da demisia. La început mergi la interviu, poate dai o probă de lucru, apoi îţi faci analizele medicale,  te prezinţi în prima zi la lucru şi înveţi care e rostul tău acolo, apoi când pleci trebuie să desfaci una câte una aceste legături, trebuie să găseşti un înlocuitor, să faci cerere, să mergi cu jalba-n proţap la Inspectoratul Teritorial de Muncă etc. Eu aveam colaboratori ce ţineau în revistă rubrici permanente cu continuări de la un număr la altul şi nu puteam să le spun: “gata, nu-mi mai trimiteţi articole că nu mă mai ocup”. Într-un fel, revista era şi a lor şi eu nu puteam demisiona decât în eventualitatea în care aş fi găsit un înlocuitor (ceea ce n-am făcut). Acum însă o parte din colaboratori şi-au încetat activitatea şi scuzele pe care trebuie să mi le cer sunt mai puţine Cum spuneam, am găsit un moment favorabil ca să mă retrag, însă o fac conştient că EU nu sunt în stare să merg mai departe.

Daca ai lua-o de la capăt acum, ce ai păstra şi ce ai schimba la revistă?

Eu cred că aş păstra toate cele 14 numere intacte, nu fiindcă sunt perfecte, să fim serioşi, ci pentru că am dat tot ce am putut, mai bine nu le puteam şi nu le pot face. Cu mintea mea de acum nu pot aduce mari îmbunătăţiri. Dacă ar fi să o iau totuşi de la capăt aş încerca să cooptez, alături de colaboratorii existenţi, noi oameni  valoroşi (ziceam mai devreme de Cornel şi Dragoş). Eu nu pot face mai mult, dar ei, da. Poate din comoditate nu am comunicat destul, ştiţi cum este, câteodată telefonul e foarte greu, receptorul e din plumb: stai cu mâna pe el şi nu-l poţi ridica. Sunt un jucător de GO slăbuţ şi cu toate că nu m-a refuzat nimeni vreodată, am o reţinere când trebuie să vorbesc cu “cei mari/tari”.

Ce s-ar fi putut face ca proiectul Pro-GO sa fie mai longeviv?

Sa vedem un pic ce se intâmplă de fapt când apar astfel de proiecte benevole. Întotdeauna există cineva, O PERSOANĂ, care stă în spatele lor, împinsă de entuziasm. Acest entuziasm este cea mai mare forţă ce a existat şi poate să existe, şi atâta timp cât entuziasmul există, proiectul merge înainte. Acest entuziasm se alimentează cu mulţumiri. La început e suficient ca beneficiarii proiectului să îşi exprime mulţumirea şi proiectul va merge înainte. Dacă mulţumirile nu apar, lipsa lor poate fi interpretată ca un eşec şi entuziasmul se poate prăbuşi instantaneu aşa că oricât ar părea de insignifiant sau desuet, dacă simţiţi nevoia, mulţumiţi! Cel împins de entuziasm este capabil să muncească fără să mănânce şi fără să doarmă însă în timp, această muncă asiduă îi creează “datorii”, îi dezechilibrează viaţa şi mai devreme sau mai târziu, oricât s-ar ţine de tare, e nevoit să renunţe. De cele mai multe ori nu banii sunt o problemă (în majoritatea cazurilor oamenii care stau în spatele proiectelor sunt altruişti), aşa că recompensarea bănească ar putea chiar să dăuneze transformând entuziasmul în “prostituţie”. Dacă simţiţi nevoia să ajutaţi, întrebaţi direct cu ce puteţi fi de folos şi încercaţi să preluaţi o parte din greutatea bolovanului ce trebuie cărat în spate (dacă vedeţi o bătrânică împovărată de sacoşe, nu-i daţi bani ci ridicaţi sacoşele!). În chestionarul lansat la sfârşitul anului 2009, majoritatea celor ce au avut amabilitatea să-l completeze s-au declarat dispuşi să ajute necondiţionat, însă de-alungul unui an de apariţie al Pro-GO, doar câţiva m-au contactat din proprie iniţiativă ca să-şi declare această intenţie. Ce s-ar fi putut face ca proiectul Pro-GO sa fie mai longeviv? Ar fi fost de ajuns ca cei ce sunt dispuşi să pună osul să îşi ofere serviciile. În momentul de faţă există în derulare proiectul lui Viorel, cel cu lecţiile de GO, ce merge împins de entuziasm, dar care fără ajutorul celor ce beneficiază de el se va ancrasa şi pot spune că şi FRGO este tot în această situaţie. Nu trebuie să ne aşteptăm ca lucrurile bune să meargă la nesfârşit fiindcă perpetuum mobile nu există, dacă ne place un lucru, primul gând trebuie să fie: eu cu ce pot să ajut ca acest lucru să nu moară? Dacă vreţi să fiţi ajutaţi, ajutaţi!

Care sunt planurile de viitor în domeniul publicisticii?

Planuri am, cât duce-un tren şi acum că am aruncat de pe umeri piatra Pro-GO mă simt fericit fiindcă, vorba celor de la “Celelalte cuvinte”, “un sfârşit e un început”. Voi continua să-mi scriu “viziunile” fiindcă există siteul despreGO.ro care să le primească, apoi mi-ar place să ajut la publicarea câteva cărţi româneşti de GO (Lucian Deaconu mi-a confirmat că lucrează la cartea pe care ne-a promis-o în numărul 11). Dar nu asta mă entuziasmează cel mai mult. Visez să mă apuc de film, am ideile, am scenariul şi dacă voi găsi şi timpul necesar sper ca în următoarele luni, poate la ediţia de la Oradea a Turneului Radu Baciu, să puteţi urmări primul meu film despre GO. Nu e o promisiune, e un vis!

Kiru, multumesc pentru timpul acordat!

Mulţumesc şi eu pentru oportunitatea de a-mi deschide sufletul. Rămân disponibil oricând pentru discuţii şi GO.