Istorie
GO-ul, jocul imperial – Cluburi, jocuri
13.01.2011
Prin iunie 1984 consemnam în revista Ştiinţă şi tehnică existenţa unor cercuri de GO la Bacău, Braşov, Timişoara (cerc nou), şi erau aproape înfiinţate cercuri la Sibiu, Cluj, Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej (Oneşti, mai demult şi acum). Erau pe atunci în aşteptare şi jocuri de GO produse de RECOOP-CENTROCOOP în cadrul campaniei JECO (Jocuri Educative Colective – cam neinspirată siglă, dar, se pare, impusă mai de sus).
Set de GO JECO, foto: Radu Baciu
Alt noroc (pentru GO-ul românesc) a fost faptul că „mă ştiam” cu JECO, de fapt cu directorul RECOOP, profesorul Gheorghe Feţeanu. Pentru că mă interesau jocurile logice, aveam rubrici prin diverse reviste, am ajuns în mod natural printre colaboratorii RECOOP, care nu numai că producea jocuri, dar avea şi editură, era în căutare de idei de jocuri de tot felul şi de toate nivelurile, de la jucării pentru copii la jocuri de tip Rubik sau competitive, dar şi de publicitate, de cineva care să analizeze jocurile produse, de pildă, în Ştiinţă şi tehnică, unde multă vreme articolele despre jocuri erau plătite ca reclamă de RECOOP.
La o şedinţă despre jocuri, ceva general, privind strategia JECO, am întârziat, am intrat în sală după ce întâlnirea începuse. Mi-am căutat eu cât mai repede un loc, dar nu l-am găsit înainte ca un domn prezentabil, cu părul alb, să coboare de la masa prezidiului, cred că era şi pe un fel de podium, în timp ce sala privea mirat-tăcută, şi să vină spre mine cu mâna întinsă. „Vă mulţumim că sunteţi alături de noi, domnule profesor”, sau cam aşa ceva, în timp ce eu am rămas aproape mut, cred că mai mult de un „bună ziua, cu plăcere”, cam mormăit, nu am putut scoate. Eram total surprins – cel care îmi ieşise înainte era Paul Niculescu-Mizil, mare politician mare, membru în Comitetul Central, nu mai ştiu ce alte funcţii, printre acestea şi director (sau preşedinte?) al CENTROCOOP. Nu-l cunoscusem, îl mai văzusem doar în poze, prin ziare, sau la televizor, nu ştiu el de unde mă ştia, poate îi şoptise Feţeanu, din prezidiu.
Oricum, a fost o mare şi plăcută surpriză prima întâlnire cu Niculescu-Mizil, se dovedea mult mai „normal” decât credeam eu că poate fi un membru al CC. L-am mai întâlnit o dată, prin 1985 cred, când Nihon Ki-in m-a invitat în Japonia, la un Campionat Mondial de GO, mi-au trimis şi biletul de avion, numai că nu am putut obţine viza de ieşire din România, nici cu ajutorul lui Mizil nu am obţinut-o, deşi am mers la el în audienţă pentru asta (într-un fel, mai bine că nu am primit viza, că m-aş fi făcut probabil de râs la campionat – spuneam mai sus, nu am participat niciodată la vreo competiţie de GO, dar în Japonia aş fi mers, chiar şi cu preţul acesta).
Închid paranteza, revin la jocurile trimise pe piaţă de RECOOP. Deloc o bagatelă, pentru că era aproape imposibil de obţinut piese albe şi negre, nu se găseau pigmenţi alb-curat şi negru-curat, ieşeau nişte bălţături dizgraţioase. Drept care s-au produs pentru început piese… galbene şi albastre (în loc de alb şi negru, desigur). Tablele erau de carton, mai mici decât tabla regulamentară, dar în culori standard, galben-maro. Încercaţi să staţi concentrat o oră-două, aplecat peste o asemenea combinaţie de culori – cred că şi tovarăşa Prutu ar fi fost impresionată… Cu vremea, s-a reuşit şi producerea de piese normale, mai întâi la culoare, apoi şi ca dimensiuni. Iar acum se pot cumpăra jocuri de GO de prin lume, din Japonia chiar, cu piesele albe din scoică şlefuită şi cele negre din piatră adevărată, nu mai e nicio problemă – în afara preţului, desigur.
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
(7 vot(uri), media: 5.00 din 5)
Loading ...Pastila cu amintiri – Vaza de ness :-)
10.01.2011
Pastila cu amintiri
Dacă tot nu prea am despre ce noutăţi să vă scriu, inaugurez astăzi o mini-rubrică în cadrul categoriei Istorie: Pastila cu amintiri.
Pastila de astăzi are drept subiect cel mai mare “pahar” de ness pe care l-am vazut vreodată 
Acţiunea se petrece în septembrie 1991, în Eforie Nord. După un concurs de o săptămână, în ultima zi nu am mai avut disponibilă sala de joc. Din acest motiv, ultima rundă s-a jucat în… camere.
Eu, junior, 1 Dan, 16 ani, m-am nimerit să joc cu Dan Vîtca, un jucător cu experienţă îndelungată.
Singura amintire pe care o mai am despre acea rundă nu are legatură cu partida în sine. Am jucat în camera lui Dan. Înainte de începerea partidei, Dan şi-a pregătit un ness (eu am declinat politicos oferta). A fost cel mai mare ness pe care l-am văzut în viaţa mea: recipientul în care l-a preparat era o… vază transparentă, cu o capacitate aproximată de mine la acea vreme la 1 litru Pentru a porţiona cantitatea de ness nu a folosit o linguriţă sau o lingură, a turnat “la ochi” o cantitate apreciabilă din borcan (să fi fost un sfert?).
Ca sa nu rămânem totuşi numai la stadiul de a rememora amintiri, vă prezint şi începutul partidei cu Dan Vîtca 1 Dan. Mărturisesc, şi pentru mine e inedită partida, n-am mai văzut-o de peste 19 ani Ah, uitam, când am strâns pietrele la final, în vază nu mai era nimic…
Descarcă SGF: Dan Vîtcă - Constantin Ghioc
(4 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...GO-ul, jocul imperial – Tovarasa Prutu
06.01.2011
Crearea unui club, cerc, sau cum o fi fost mai potrivit să-l numim, nu era deloc un lucru uşor pe vremea aceea, totul trebuia aprobat de partid şi, desigur, supervizat de Securitate. După vreo lună şi ceva de funcţionare a clubului nostru s-a anunţat o inspecţie de la partid1. Ne-a prevenit directorul de la „Mihai Eminescu”, cam cu emoţie a făcut-o, că vine însăşi tovarăşa Prutu, de la sector, şi că e bine să nu spunem nimic, să nu vorbim, ca să nu facem cumva vreo gafă, să o provocăm pe tovarăşa, mai ales că se părea că tovarăşa avea în plan să închidă cercurile de bridge de prin zonă, deci se putea presupune că e „supărată” rău. Era scundă, încruntată, cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO, cu o haină de piele maro care stătea ca un clopot pe ea – după cum se vede, n-am nicio milă – era însoţită de un bărbat care nu a scos nicio vorbă, dar stătea mereu la un pas în urma ei.
Umbla tovarăşa Prutu printre mese şi tot punea întrebări, trebuia să răspunzi, nu aveai cum să urmezi sfatul directorului. Ce e asta, ce e aia, de ce una, de ce alta, până a ajuns la piesele capturate, puse alături de tablă. „Prizonieri?! Cum adică prizonieri?! Adică, e un joc violent?…” „Vedeţi, ca la şah, doar că aici se numesc prizonieri, se capturează…” „Iar GO, ce însemnă GO? Nu se poate să nu însemne ceva…” A stat destul de mult partidul printre noi, iar a doua zi directorul mă cheamă la el şi-mi spune că tovarăşa Prutu nu aprobă clubul de GO, crede că „e ceva dubios acolo, nu se poate să nu se joace pe sume mari de bani, de vreme ce atâţia oameni petrec atât de mult timp în tăcere, aplecaţi peste tablele de joc… nu se aprobă!” Noroc că directorul, Petrescu pe nume, i-aş strânge şi acum mâna, un tip inspirat şi bine intenţionat, a avut o idee: „O să am probleme cu tovarăşa, că o să afle, dar până una-alta facem ca ea, desfiinţăm clubul de GO şi înfiinţăm altul, de şah antic, să zicem; ce jucaţi voi acolo e treaba voastră…”
A mai durat vreo lună şi ceva până ce tovarăşa Prutu a venit din nou, a văzut că „şahul antic” e totuna cu GO-ul, a plecat după câteva minute, probabil l-a bruftuluit pe director şi gata cu clubul nostru2. A fost un moment de cumpănă pentru GO-ul românesc, dacă ne dădeam atunci bătuţi, cine ştie cât mai dura până să prindem din nou curaj, era şi un precedent neplăcut, dacă se auzea, nici alte case de cultură nu ne-ar mai fi deschis porţile. Poate prin provincie, dar jocul nu pătrunsese încă suficient de bine pentru a creşte singur.
Drept care am mers imediat la Casa de Cultură a Studenţilor. Dacă nu se poate pe orizontală, o luăm atunci în sus… Cred că-l cunoşteam pe directorul Toma, părea născut pentru a fi director de casă de cultură studenţească, era volubil şi mereu glumeţ, i-am expus problema, am prezentat jocul, a fost total pozitiv, dar…
Era stilul lui, am observat după aceea. Nicio dificultate, facem un cerc de GO să se ducă vestea, dar mai întâi să se scrie ceva despre joc în Viaţa studenţească, publicaţia organului tutelar. Mergi imediat la sus-numita publicaţie, unde îl cunoşteam pe redactorul-şef adjunct, Octavian Ştireanu, absolvent de matematică la Cluj, politicianul de mai târziu, senator, consilier al lui Iliescu la Cotroceni. Colaboram deja cu Viaţa studenţească, i-am spus şi lui Ştireanu toată istoria, nu a fost nicio problemă nici aici, fără alte condiţionări, cred că a doua zi eram deja cu textul la redacţie. O prezentare a GO-ului, nu o rubrică, deşi mai târziu am avut şi aici o rubrică regulată, săptămânală, de probleme. După ce a apărut revista cu articolul respectiv, fuga iar la directorul Toma. Aprobare finală.
În următoarea duminică am avut prima întâlnire a noului cerc de GO. Bucurie mare – cercul acesta s-a dovedit unul dintre cele mai puternice şi mai durabile, chiar dacă niciodată nu a apărut pe vreun afiş sau într-o listă oficială de activităţi ale casei studenţilor. Nu ştiu ce fel de „şah antico-medieval-chino-japonez” a mărturisit domnul Toma în hârtii, important e că ani de zile s-a jucat GO la casa studenţilor, prin diferite săli, mai mari sau mai mici, sau chiar în grădina din spate, vara, când se putea. Mult după mutarea la Casa Studenţilor mi-a mărturisit Radu Baciu cât de uimit a fost atunci, nu numai pentru că am putut organiza un alt cerc, ci mai ales că am făcut-o atât de repede, parcă în ambiţie, parcă în ciuda cuiva. Era ambiţie, desigur, cerbicie de „dac liber” care ştie că face ceva bun şi nu trebuie să se împiedice de tovarăşe cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO…
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
Note George Stihi:
1 a se vedea și versiunea Baciu
2 nu mult după aceea a fost şi executat – transferat la clubul Uzinelor 23 August, unde din nou ne-a ajutat la înfiinţarea unui club
(7 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...GO-ul, jocul imperial – Pentru ca sunt total indragostit de GO
30.12.2010
Nu am jucat însă niciodată într-o competiţie, ceea ce e o dovadă de inspiraţie, fiindcă mulţi tineri pe care i-am învăţat să joace prindeau atâta drag de joc şi progresau atât de repede, că foarte curând după aceea începeau să mă bată…
Citeam cu o mână, scriam cu alta. Poate şi din cauza aceasta serialul din Ştiinţă şi tehnică şi apoi cartea Iniţiere în GO, pe care am publicat-o în 1985, au fost atât de utile începătorilor. Un începător scria pentru începători.
S-au pornit curând scrisorile de la cititorii revistei, întrebări, propuneri, a apărut şi ideea de a organiza un cerc de GO în Bucureşti. Nu ştiu cum am ajuns la Casa de Cultură „Mihai Eminescu” a sectorului 2, probabil prin intermediul lui Albescu, cert este că în numărul din august al revistei Ştiinţă şi tehnică apărea un „Anunţ important. Joi, 1 septembrie 1983, ora 17, va avea loc şedinţa de constituire a unui club de GO, condus de Gh. Păun, pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu», sectorul 2, Bucureşti (mijloace de transport I.T.B.: 88, 90, 133, 179, 234). Cei interesaţi sunt rugaţi să aducă şi table de joc (inclusiv piese, bineînţeles).” A se vedea grija pentru detalii: sunt precizate autobuzele şi troleibuzele care duceau acolo şi, ca să nu vină cumva oamenii numai cu table de joc, am menţionat în paranteză şi despre piese…
În numărul din septembrie al revistei se menţiona că „Clubul de GO de pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu» şi-a deschis activitatea. Membri fondatori – 29, preşedinte – Gh. Păun, secretari – G. Stihi şi A. Bitang.(…) Deja la a doua întâlnire, clubul a avut ca oaspete de onoare pe dr Walter Schmidt, 3 dan, Timişoara, unul dintre cei mai vechi şi mai puternici jucători de GO din ţara noastră.”
Nu se produceau încă jocuri în ţară, fiecare a venit cu ce a avut, chiar cu nasturi şi şaibe pe post de piese – tablele erau mai uşor de improvizat, pe carton, pe lemn, pe linoleum (am văzut şi aşa ceva).
Am avut şi o tablă de demonstraţie, de toată frumuseţea, păcat că nu a fost păstrată pentru un eventual muzeu al GO-ului românesc: o planşetă de lemn atent caroiată, cu cuie bătute în locuri bine alese, în aşa fel încât nişte rondele de plastic, vopsite în alb şi negru, cu gaură la mijloc, puteau fi agăţate de cuie în aşa fel încât să stea chiar pe intersecţiile tablei. Ideea era să ţinem lecţii, să discutăm partide, să prezentăm probleme. S-a trecut însă intens la studiu din puţinele cărţi pe care le aveam şi, mai ales, la joc. Doi câte doi, cum se nimerea, sau în concursuri bine organizate – lasă că habar nu aveam vreunul de alt gen de concurs decât fiecare-cu-fiecare („turneu” se spune în mod elegant). Ceva mai târziu am aflat cum e cu stilul elveţian, sau cu MacMahon-ul, anume când a venit spre GO un mare jucător de şah, maestru internaţional, vice-campion naţional în unul dintre ani, Parik Stefanov.
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
(7 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...GO-ul, jocul imperial – Utilitatea GO-ului în viaţa de toate zilele
23.12.2010
GO-ul a trecut în Japonia, pe la sfârşitul primului mileniu de după Hristos, unde de multe ori istoria propriu-zisă s-a împletit cu istoria jocului: shoguni şi samurai care jucau GO, lăsau piesele pentru sabie sau invers, transferând uneori disputele de pe un câmp de luptă pe celălalt. Şi gheişele, „opere de artă vie”, aveau jocul printre dexterităţile înscrise în caietele lor de sarcini, alături de muzică, arta ceaiului şi a conversaţiei, ikebana, caligrafie şi ce-o mai fi fost pe acolo. Există un număr imens de legende şi stampe consemnând asemenea episoade (pe site-ul F.R.GO pot fi găsite multe dintre aceste legende, iar Radu Baciu a scris o lungă şi minuţioasă istorie a GO-ului autohton , văzută cu ochii lui, uneori cu detalii care nu seamănă cu cele pe care le ştiu eu, dar şi cu multe lucruri în plus faţă de cele pe care le povestesc mai jos). În Europa, jocul a pătruns foarte târziu, abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi s-a răspândit mai ales după Al Doilea Război Mondial, cu precădere printre oameni cu preocupări tehnice şi ştiinţifice.
Cam acesta a fost şi portretul-robot al jucătorului de GO din România de prin anii 80: tânăr, elev, student, sau lucrător în zona tehnico-ştiinţifică, de regulă necăsătorit (cere minte, dar cere şi timp GO-ul). Eram cu adevărat cunoscut printre tinerii acelor ani, întâlnesc şi acum oameni de la care, din vorbă în vorbă, cum se întâmplă prin taxiuri, aflu că au învăţat GO din revista Ştiinţă şi tehnică, era unul Păun care…
La un moment dat, am avut şi un succes familial de răsunet, mi s-a mai iertat astfel din păcatul de a pleca duminică de duminică pe la cluburile de GO. Se stricase maşina de spălat, modelul vechi, care nu făcea altceva decât să ameţească rufele până apăsai butonul de oprire, îi ruginise capacul de deasupra, curgea rugina în toate părţile, iar capace separat nu se găseau prin comerţul socialist. Am îndurat eu o vreme mobilizări şi reproşuri din partea familiei, nu găseam capac şi pace, până ce, la disperare, am avut o idee salvatoare. Pe raţionamentul că orice inginer ştie GO, maşina e făcută undeva unde sunt ingineri, am căutat fabrica de maşini de spălat (la Cugir era, scria şi pe maşină), nu mai ştiu dacă am găsit şi o adresă cât de cât completă, fapt e că am pus o carte de iniţiere în GO într-un plic, cu o scrisoare alături, cerând ajutor, de dragul GO-ului, şi am trimis-o chiar inginerului-şef de la Cugir. Ce-o fi, o fi. Peste câteva zile, surpriză!, a sunat un tânăr la uşa apartamentului: „Bună ziua, m-a trimis tov. inginer cu capacul, am avut o delegaţie la Bucureşti, vreţi să-l montez eu?” O vreme nu mi-a mai reproşat nimeni că nu stau duminica acasă – până ce a ruginit şi al doilea capac… Că aşa e cu GO-ul, până şi securile…
Dar, să revenim………
Regulamentul este foarte simplu, poate fi expus în câteva minute, teoria jocului – strategie, tactică, scheme de colţ, principii – este practic nesfârşită (de exemplu, când se va şti „totul” despre tabla 19 x 19, se poate trece la tabla 21 x 21 şi mare parte a teoriei trebuie reconstruită). Am spus de multe ori, mai de dragul polemicii sau mai serios, că şahul este un mic copil (la nivel strategic) în comparaţie cu GO-ul, că şahul este depăşit, un joc medieval, „pe omorâtelea”, în timp ce GO-ul este, în ciuda vechimii sale, mult mai modern, „pe construitelea”, că şahul este deja epuizat din cauza calculatorului, dar mai este un drum lung până la a se întâmpla asta şi pentru GO şi aşa mai departe. Mă opresc, pentru că, spuneam, sunt în stare să continui toată ziua pe tonul acesta. Poate voi avea răgaz vreodată să scriu o carte pe care am început-o şi repede abandonat-o prin anii 90: GO-ul, de la mit la calculator, în care să povestesc pe îndelete despre minunatul joc.
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
(4 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...GO-ul, jocul imperial – Urme, cărţi, legende
16.12.2010
În România s-a jucat GO de prin anii 50-60, la Timişoara, unde existase un cerc, coordonat o vreme de Iosif Piltz, plecat ulterior din ţară. Conducerea cercului a fost preluată de Walter Schmidt, acum o legendă a GO-ului nostru. Elevul său Andras Venczel, 3 dan, a participat în 1982 la Campionatul Mondial de Amatori, din Japonia. Cercul din Timişoara a avut deci şi legături cu Nihon Ki-in, dar nu a trecut de stadiul de cerc local. S-a jucat GO şi la Bucureşti, încă de prin anii 70, în grupuri informale, de pildă, în jurul lui Radu Baciu, o altă legendă a GO-ului românesc, un om total dedicat jocului, plecat din păcate dintre noi cu vreo doi ani în urmă.
După ce am demarat rubrica din Ştiinţă şi tehnică, am găsit ceva „urme” ale jocului şi prin media românească. O revistă de farmacie avusese o copertă ilustrată cu o tablă de GO pe care erau aşezate, pe post de pietre albe şi negre, medicamente (am încercat, dar nu am reuşit să aflu cine realizase coperta), la TVR se pare că se difuzase o expunere scurtă, semnată de Andrei Bacalu, un cunoscut prezentator de televiziune, specializat mai ales în emisiuni de ştiinţă. (La un moment dat, am reuşit să-l contactez pe Bacalu, în ultimul moment se poate spune, pentru că pleca, definitiv, în Israel, am mers la el acasă, am avut o discuţie lungă despre GO şi alte multe, avea lucrurile împachetate, dar nu avea documentaţie de GO, aşa cum credeam eu, doar o carte, pe care mi-a vândut-o cu un preţ destul de adecvat noii sale patrii, dar nu mi-a părut rău, nici nu am clipit când am scos banii, pentru că nu voiam să vadă el că mi se pare mult şi pentru că era o carte cu adevărat specială: GO and GO-MOKU, the Oriental Board Games, de Edward Lasker, ediţia a doua, Dover Publications, New York, 1960. Era o versiune adăugită (cu un capitol de strategie avansată) a unei cărţi apărute în 1934. Trebuie neapărat să adaug că Edward Lasker era fratele campionului mondial de şah Emmanuel Lasker, cel care a spus odată că „Şahul este un joc regal, dar GO-ul este unul imperial…” Nu ştiu multe despre viaţa lui Edward Lasker. În prefaţă se spune că a învăţat GO în 1907, pe când studia la Universitatea din Berlin. Iar pe pagina de gardă – şi de-asta ziceam că e o carte specială – găsim o dedicaţie a autorului: „To Sergiu Samarian, in pleasant memory of our meeting in Ohrid, with best wishes, Edward Lasker. New York, August 10th, 1971.” (De pe Internet aflu că Sergiu Samarian a fost un şahist româno-german, născut în România şi emigrat în Germania prin anii 70, antrenor de şah în ambele ţări, decedat la Heidelberg, în 1991).
Despre GO se poate vorbi foarte mult şi pot vorbi eu însumi foarte mult. Începând cu istoria sa. Jocul a fost inventat în China, în jurul anului 2000 î.Hr. O legendă (care-mi place) spune că el a fost adus pe pământ de zei, alta că a fost inventat de împăratul Shun, care dorea astfel să antreneze mintea probabil nu prea strălucită a fiului său; alte legende se referă la Wu, un vasal al împăratului Kieh Kwei, 1818-1767 î.Hr., acelaşi care a inventat, se zice, şi cărţile de joc. Oricum, istoria e extrem de complicată, trecută în legendă, mituri, literatură veche, pictură veche. O dovadă poate fi găsită în seria de trei volume intitulată Nuvela chineză medievală, Editura Minerva (colecţia „Biblioteca pentru toţi”), 1989, unde apare şi o nuvelă chinezească celebră, „Maestrul de weiqi” – pentru că weiqi este numit jocul în China (şi baduk în Coreea).
Consemnez aici o singură legendă chinezească, pentru că spune multe despre GO. Ranka, sau „Mânerul putred de secure” se intitulează. Se zice că într-o bună zi, un ţăran, Wang Chih pe nume, a plecat din satul său pe munte să adune lemne. Acolo, într-o poiană, mai departe decât fusese alte dăţi, a dat peste doi bătrâni care jucau GO. A cerut permisiunea să asiste la partidă, a pus securea lângă el şi a urmărit mutările. Când partida s-a încheiat, a mulţumit, a dat să-şi ia securea din iarbă şi… n-a mai avut ce lua: fierul ruginise, mânerul putrezise… Cei doi jucători erau doi nemuritori, iar partida durase atât de mult că securea lui Wang Chih rămăsese fără mâner între timp. Întors în sat, n-a mai cunoscut pe nimeni, nu-l mai cunoştea nimeni… (Exact ca în basmele cu Făt-Frumos care revine la împărăţia părinţilor-împăraţi după o aventură de trei zile prin tărâmul cu zâne şi zmei…)
Şi în literatura modernă există titluri sonore dedicate jocului, cum ar fi romanul Meijin, de Yasunari Kawabata, premiul Nobel pentru literatură în anul 1968 (s-a sinucis, cu gaz, nici măcar hara-kiri, în 1971). Romanul a fost tradus în limba română de Flavius Florea şi inclus în Cartea jocurilor, un volum colectiv de tip almanah, pe care l-am editat împreună cu Gheorghe Feţeanu, în 1988.
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
(7 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...GO-ul, jocul imperial – Începuturi
09.12.2010
După ce am început să scriu despre jocuri logice prin reviste, am pornit şi să mă documentez, căutând în stânga şi dreapta – nu uitaţi că pe vremea aceea nu exista Internetul. Auzisem deci despre GO atunci când profesorul Marcus s-a întors din Japonia cu o tablă de joc magnetică şi două cărţi, ambele pentru avansaţi, pe care mi le-a dăruit, dar nu ştiam aproape nimic despre regulament. În Capitolul IX: „Jocul de GO, modul japonez de a înţelege competiţia”, al cărţii Paradigme universale III. Jocul, publicată în 2007 de profesorul Solomon Marcus la Editura Paralela 45, apar o serie de amănunte legate de traseul Japonia – Marcus – Păun al GO-ului. Eu credeam că profesorul Marcus fusese în 1981 în Japonia, deci că m-am pregătit un an până să dau drumul rubricii din revista Ştiinţă şi tehnică, dar din carte rezultă că acest lucru s-a întâmplat în 1982 – iar cu memoria profesorului Marcus nu vreau să intru nici în cea mai simplă competiţie.
Cărţile aduse de profesorul Marcus din Japonia nu erau inteligibile pentru un novice, eu nu ştiam nici regulile, iar ele vorbeau despre concepte strategice. Aveau însă la sfârşit adresa Nihon Ki-in, Federaţia Japoneză de GO, drept care le-am scris japonezilor, rugându-i să-mi trimită o carte pentru începători. Am primit curând o bijuterie: Kaoru Iwamoto, 9 dan, GO for beginners, exact ce-mi trebuia, am devorat-o/degustat-o. Am mai găsit la Biblioteca Naţională o carte în limba franceză (“Traité du jeu de GO” a lui Roger J. Girault – 1970), am reuşit să-mi fac o copie. Cred că am mai primit şi alte cărţi de la federaţia japoneză. La un moment dat, m-am simţit suficient de iniţiat, măcar în regulament şi desfăşurarea decentă a unei partide, pentru a înţelege ce scrie prin cărţi, a înţelege ce e dincolo de înţelegerea mea, şi a propune o rubrică permanentă la Ştiinţă şi tehnică. Ioan Eremia Albescu, redactorul-şef, cel pe care l-am numit mereu „entuziastul”, a răspuns cu mare bucurie, aşa că în decembrie 1982 a apărut primul articolaş cu titlul „Iniţiere în GO”, anunţând serialul. Şi aşa s-a pornit avalanşa…
Câteva paranteze. Tot spun – şi profesorul Marcus face la fel – că eu am introdus GO-ul în România. Afirmaţia trebuie nuanţată. Uneori precizez că forma sistematică, instituţionalizată, a jocului la noi a debutat prin rubrica mea din Ştiinţă şi tehnică, alteori glumesc spunând că nu sunt decât „moaşa” GO-ului românesc (iar „mama” este revista…), dar fapt este că, deşi mai existau români care jucau GO la începutul anilor 80, îndrăznesc să cred că dacă nu intram atunci în scenă, puţin inconştient, pentru că nu ştiam ce urmează, dar îndărătnic ca întotdeauna, la ora aceasta ar fi existat în România cam la fel de mulţi jucători ca în 1982, dacă nu chiar mai puţini, pentru că mulţi dintre cei de atunci fie nu mai sunt (în ţară), fie nu mai joacă, iar tentaţiile sunt astăzi mult mai numeroase. În ciuda libertăţii de a face aproape orice, nici eu nu cred că în vremurile noi aş mai fi reuşit ceva semnificativ, totul a depins de circumstanţe foarte precise, în care unele restricţii deveneau avantaje, lipsa de mijloace ne provoca, iar tinerii cu mintea educată nu prea aveau ce face; GO-ul i-a atras prin calităţile sale intrinseci şi, probabil, şi ca un teritoriu al curăţeniei şi libertăţii, poate puţin şi al frondei. Din povestea care va urma, vor apărea argumente pentru această din urmă afirmaţie.
Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.
(7 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...Jucatori celebri si partidele lor – Go Seigen si Kitani Minoru
13.11.2010
Episodul de astazi este mai special. Special pentru ca este ultimul din aceasta serie a “Jucatorilor clasici celebri”. Pentru ca este special, am ales si un subiect special: Go Seigen (n. 1914) si Kitani Minoru (1909 – 1975), prezentati impreuna, pentru ca de fapt destinele lor sunt cumva legate, au creat impreuna Shin Fuseki, au fost buni prieteni si adversari constanti.
Despre cei 2 monstri ai Go-ului universal s-au scris carti intregi. Astazi voi aminti doar despre Shin Fuseki, o teorie a partii de deschidere a jocului complet diferita de deschiderile traditionale. Go Seigen si Kitani Minoru au recunoscut in anii ’30 importanta influentei asupra centrului tablei si au abordat conceptul de moyo.
Teoriile traditionale ale fuseki-ului se puteau rezuma in trei cuvinte: colt, latura, centru. Shin Fuseki a considerat aceasta abordare mult prea ingusta si plina de limite. Printre continuatorii exceptionali ai teoriei Shin Fuseki, trebuie mentionat Takemiya Masaki, printre fanii sai devenind popular stilul sau: “cosmic GO”
Partida de astazi este penultima din cunoscutul Kamakura Jubango, un set de 10 partide disputate de Go Seigen si Kitani Minoru intre 1939 si 1941. Meciul a fost castigat de Go Seigen cu scorul general de 6 – 4.
(6 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...Amintiri din copilarie
10.11.2010
La Preoteasa, iunie 1986
Am luat cunoştiinţă cu GO-ul cam prin ’66. Eram student, anul doi, aveam mult timp liber, şi majoritatea lui în bibliotecă – să nu vă gândiţi că în cea de fizică, nici vorbă. În Biblioteca Centrală sau în cea de Limbi Străine (pe vremea aia, poate că şi acum, exista una specializată numai în cărţi în limbi străine – să nu te contaminezi prea uşor, sau să fie mai usor de controlat cine citeste…).
La Biblioteca Centrală am găsit o revistă franceză de popularizarea ştiinţei, pe care o citesc şi acum, numită Science & Vie. Şi, surpriză, la paginile de diverse exista o secţiune extrem de interesantă cu popularizări – matematica cu probleme distractive, fizică, în special cu experienţe uşor de realizat acasă, şi diverse jocuri logice, cuvinte incrucisate, etc.
Şi printre ele şi o prezentare a jocului de GO făcută de Pierre Aroucheff. Lecţiile erau în general mai tehnice decât cele făcute de Gheorghe Păun în Ştiinţă şi Tehnică, mai scurte şi fără nici o referire la viata cluburilor.
Aveam deja experienţă cu jocurile, destul de redusă, la şah – fusesem în echipa clasei şi a şcolii, împreună cu 2 colegi care azi sunt mari maeştrii, Sergiu Grumberg, campion de şah al României, maestru internațional, preşedintele Clubului Sportiv AEM Luxten Timişoara şi Alexandru Sorin Segal, maestru internațional şi campion de şah al Braziliei în 1974 şi 1978. Dar, în mod ciudat nu mă atrăgea, poate pentru că trebuia să învăţ pe dinafară deschideri.
Iar ceea ce vedeam în revista părea mai deschis, fără probleme de deschideri (ha!!!), cu piese simple, de aceeaşi valoare. Ceea ce se chema în general un joc cu informaţie deschisă, ambii adversari ştiau tot, la fel. Părea şi mai simplu decât şahul, dar în acelaşi timp mai complex, – cuvânt foarte înşelător – a nu se confunda cu complicat, datorita tablei evident mai mare. Şi bineînţeles, nici un cuvânt despre influenţă, relaţia pieselor dintrun colţ cu colţul opus…
Şi am continuat cam un an, pe caiete de matematica, să pun partide, să rezolv probleme, cam cum am înţeles eu jocul – nu chiar cum descria Radu Baciu despre începuturile lui – dar nici foarte departe, pentru că primele prezentări erau în numere de revistă din anii precedenţi şi logica perversă a sistemului făcea ca acele numere să fie depozitate. Dar nu în subsolul bibliotecii, cum ar fi normal, ca să poată fi aduse în sala de lectură, ci în arhivă, care era depozitată nici mai mult, nici mai puţin, în triaj la Ploieşti, în vagoane. Am mai întîlnit odată acelaşi sistem cu mulţi ani mai târziu, cînd lucram la Institutul Oncologic Bucureşti şi căutam un articol ştiintific. Cred că era politică de stat, accesul greoi la cultură şi ştiinţă.
Aşa că dupa cam un an şi jumatate, şi cu ajutorul facultatii, care a început să pună presiune pe mine, am renuntat.
După mult mai mulţi ani, apare în Ştiinţă şi Tehnică un articol semnat dr. Gh. Păun. Ca şi prima dată, pe cel introductiv îl pierdusem. Dar acesta conţinea un concurs cu probleme, 2 dacă nu mă înşel, o adresă de răspuns şi promisiunea unui premiu – o carte. Deci “şo pe ei” băiete. Foarte mândru de inteligenţa mea, am răspuns, am aşteptat cu emoţie, dar convins de exactitatea răspunsurilor şi ce să vezi, în numătul următor al revistei a existat chiar un mesaj. Evident nu câştigasem nimic, răspunsul meu era corect, dar sumar, fără variante.
Dar, spre surpriza mea, dl. Păun, profitând de numărul de telefon cerut în chestionar, m-a invitat la el la facultate. Foarte cunoscută, că era chiar cea în care îmi tocisem fundul 6 ani. Acum trecuse integral la Matematică. M-am prezentat, am făcut cunoştiinţă, şi am trecut la tablă. Avea un joc mic, magnetic, dar era primul cu aspect normal, primele piese adevărate, cu senzatia aceea specială când le pui pe tablă. Nici nu ştiam cum să le ţin! Evident partida s-a terminat dezastros, tot soiul de chestii s-au întâmplat, nu prea înţelegeam eu cum, şi toate în defavoarea mea. Cred că Păun a fost extrem de curtenitor, nu m-a omorât chiar pe toată tabla.
Dupa care am continuat, cum spune basmul, până la adânci bătrâneţi.
(6 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...Jucatori celebri si partidele lor – Honinbo Shusai
06.11.2010
Honinbo Shusai (1874 – 1940) a fost ultimul conducator al Scolii Honinbo, precum si cel de-al 10-lea Meijin. Shusai a jucat un rol important in fondarea Nihon Ki-in in 1924, precum si in inmanarea titlului Honinbo catre nou creata asociatie, urmata de transformarea unui titlu ereditar intr-o competitie sportiva.
Printre profesorii sai s-au numarat Honinbo Shuho si Honinbo Shuei. Printre elevii lui Shusai s-au numarat si Maeda Nobuaki, Murashima Yoshinori, Hayashi Yutaro, Miyashita Shuyo, Masubuchi Tatsuko.
Partida de retragere din activitate, contra lui Kitani Minoru, in 1938, constituie subiectul cartii laureatului premiului Nobel pentru literatura Kawabata Yasunari, Meijin – Maestrul de GO.
Partida prezentata astazi este jucata in compania lui Segoe Kensaku, unul dintre fondatorii Kiseisha.
(4 vot(uri), media: 5.00 din 5) Loading ...
Loading ...
Comentarii recente