L-am auzit odată spunând acest lucru despre sine însuşi şi pe Walter Schmidt. Probabil că aşa este la nivelul jucătorilor puternici, cei care conştientizează ceea ce se întâmplă pe tablă, în particular, conceptele strategice. Care sunt, într-adevăr, aplicabile aproape oriunde. Iată, miai, ideea de a avea două sau mai multe opţiuni, două sau mai multe posibilităţi de a face ceva, de a dezvolta un grup; exact ca în proverbul cu vulpea care are două intrări/ieşiri în/din vizuină. Sau furikawari – schimb: dacă pierzi într-o parte a tablei, sări în altă parte şi compensează pierderea, nimic mai natural, nimic mai eficient în a lupta contra frustrărilor (poate şi de-asta e bine ca un matematician să mai scrie şi literatură, când „nu-i iese” ceea ce plănuieşte într-un domeniu, poate fugi în celălalt, fără a-şi plânge singur pe umăr…). Sau mutări yosu-miru, de încercare, pietre aşezate în zone în care nu prea pot face altceva decât să testeze intenţiile şi reacţiile adversarului, direcţia în care speră acesta să facă teritoriu, agresivitatea lui etc.

Şi tot aşa, opt concepte strategice (acesta este chiar titlul uneia dintre cărţile pe care mi le-a adus profesorul Marcus din Japonia). Toate astea şi altele multe sunt pentru avansaţi, care au citit/aflat, conştientizează şi „simt” conceptele cu pricina, dar GO-ul ca atare, dincolo de orice detaliu tehnic, poate influenţa, prin echilibru, prin componenta estetică atât de puternică, prin fineţe, prin simplul fapt că foloseşte, deci antrenează, ambele emisfere ale creierului, în mod egal pe cea dreaptă, sentimentală-artistică-holistică, şi pe cea stângă, analitică-abstractă-raţională. Şi, spune proverbul japonez, GO-ul previne degenerarea creierului – măcar pentru că-l pune la lucru, îl ţine treaz, îl obligă să se oxigeneze.

Mi-ar plăcea să fie aşa cum paragraful dinainte spune că ar trebui să fie…

Constat că acest capitol este cel mai sobru de până acum, documentat, ba chiar are citate şi bibliografie pe alocuri, dovadă că GO-ul a fost şi este pentru mine un lucru foarte serios. Despre care aş putea vorbi până mâine, dar mai bine închid fişierul şi deschid „The many faces of GO”…

Sente tuturor! (E de bine, sente înseamnă a fi în atac, a avea iniţiativa, e opus lui gote, care numeşte o situaţie defensivă, cu adversarul în atac.)

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Japonia

În 1991 am ajuns şi în Japonia, din nou invitat de Nihon Ki-in, dar de data aceasta ca preşedinte de federaţie, ca oficial adică, nu ca jucător, pentru a participa la congresul Federaţiei Internaţionale de GO, organizat în paralel cu campionatul mondial – la campionat a participat Robert Mateescu, campionul naţional pe anul în curs. Voi mai povesti separat de prin Kanazawa, un orăşel la nord de Kyoto, locul unde s-a desfăşurat campionatul.

Folosind prilejul – un drum în Japonia era o avere pentru un român la ora aceea – am vizitat şi alte locuri din Japonia, am ajuns chiar şi la Nihon Ki-in, la Tokyo (nu mai ştiu, dar cred că Sumiya Haruya a intermediat întâlnirea). Am fost dus în depozitul de cărţi şi lăsat să-mi aleg câteva, mi-au dăruit un joc magnetic, mi-am mai cumpărat şi eu două jocuri standard, cu tablă de lemn, de un centimetru sau doi grosime, nu tablă-masă tradiţională, n-aveam bani pentru aşa ceva, dar elegante, de la mama GO-ului, m-am întors cu un bagaj impresionant din Japonia.

La Londra, unde trebuia să stau o noapte pe aeroport, vameşul a fost foarte intrigat de sacoşele mele grele, probabil că şi figura mea istovită după un zbor peste Asia şi Europa inspira neîncredere, s-a uitat prin toate bolurile cu piese, noroc că aveam şi cărţile, plus pliante de la campionat, s-a dumirit că e un joc, nu car cu mine cine ştie ce minerale sau bijuterii disimulate în pietre de GO.

În 1991 am aplicat (mai pe româneşte este „am candidat”, dar apply-ul englezesc sună parcă mai bine) din nou pentru bursa Humboldt pe care o primisem în 1983, am amânat-o până în 1985 şi în cele din urmă am contramandat-o din cauza ministerului zis al educaţiei. Am primit bursa din nou, în 1992 am plecat în Germania (unită), am demisionat din funcţia de preşedinte al Federaţiei Romîne de GO, practic am părăsit GO-ul românesc, cel puţin la nivel organizatoric. Am rămas un simpatizant, un pătimaş în discuţiile despre joc, un fanatic dacă sunt provocat, dar fără nicio implicare oficială. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece…

Ţin legătura cu băieţii din federaţie (toţi mi se par copiii mei, pentru că niciunul nu „exista” ca jucător de GO atunci când m-am apucat eu de aventura asta, unii nici nu se născuseră pe atunci, nici nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi opt de ani!), din când în când sunt invitat la evenimente mai sonore, când pot, chiar particip – e cazul Cupei Ambasadorului Japoniei, organizată în ultimii ani prin decembrie, o sărbătoare-concurs bine mediatizată, când se dau diplome şi se dispută trofee, cu ambasadorul de faţă, o întâlnire cu adevărat importantă, dând cumva seama de maturitatea GO-ului românesc.

În plus, joc aproape zilnic o partidă-două (trei…) cu calculatorul, am făcut rost de curând de o versiune nouă, mai puternică, a programului „The many faces of GO”, al lui David Fotland, îl bat sistematic, ceea ce e reconfortant, mă promovează pas cu pas ca putere de joc, am ajuns deja la 2 dan, probabil că o să mă urce şi mai sus, ceea ce e o glumă (prin 1990-91, în listele federaţiei eram considerat de rang 2 kyu, dar era o exagerare propagandistică, nu se făcea ca însuşi preşedintele să fie un aşa începător…, eu mă consider şi acum pe undeva pe la 6-7 kyu; din păcate, nu am cum să-mi aflu tăria mai cu exactitate, pentru că nu vreau să joc oficial, iar pe testele din cărţi sau administrate de calculatoare nu te poţi baza, toate sunt mult mai indulgente decât adversarii dintr-un concurs real).

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Eu am fost ales preşedinte, Walter Schmidt preşedinte de onoare, George Stihi secretar, cred că Radu Baciu antrenor, poate mai erau şi alte funcţii, trebuie să fi fost şi un birou federal. De acolo, hai la minister, să punem în practică cele hotărâte. Noroc cu George Stihi, că era bătăios, purta costum şi, uneori, cravată şi ştia să intre pe geam dacă era cumva dat afară pe uşă. Birou, ştampilă, carnete pentru legitimare (am carnetul cu numărul 2, nu ştiu cine l-a primit pe cel cu numărul 1, probabil că şi l-a păstrat secretarul¹…), oficializarea regulamentelor, campionat naţional, contacte cu federaţiile din alte ţări, paşapoarte şi vize (nu mai exista viza de ieşire din România, dar ca români aveam nevoie de vize de intrare în mai toate ţările Europei).

Din când în când mergeam şi eu cu Stihi pe la mai-marii locului, mai mult de decor, că el îi ştia pe toţi, doar că voia probabil să arate că federaţia noastră are şi preşedinte (secretarul era plătit, lucra opt ore, ca orice funcţionar public, într-un birou, el făcea toată munca, preşedintele nu avea nicio obligaţie formală faţă de minister – şi nici ministerul faţă de el). Am ajuns o dată la însuşi ministrul (poate e cazul să scriu cuvântul cu literă mare). Stătea răsturnat pe un scaun-fotoliu, în dreptul biroului, citea un ziar larg, a întors seniorial capul, a mormăit ceva şi mi-a întins o mână moale, fără a lăsa ziarul, cu trei degete de meduză pe care şi le-a retras repede, audienţa s-a terminat în câteva secunde. Era însuşi Cornel Dinu, procurorul (automatism de presă), fotbalistul – îmi amintesc că era un fundaş bun, se trecea greu de el. Ministru efemer cu mentalitate de fundaş ajuns ministru. Nu l-am mai văzut de atunci decât la televizor, unde vorbeşte tot ca pe vremea ministeriatului, din vârful buzelor şi mijlocul dicţionarului cu preţiozităţi.

În noiembrie 1990 am condus echipa României la un turneu în Austria. Paşaport aveam numai eu, ministerul adăugase o foaie cu vizele celor patru jucători la sfârşitul paşaportului meu, de au râs vameşii maghiari când ne-au controlat, îşi arătau paşaportul între ei şi râdeau, dacă m-aş fi întâlnit atunci cu Vadim Tudor, ar fi avut un însoţitor în mine… A fost prima mea ieşire într-o ţară capitalistă! Şi nu oricare, ci Austria, cu amestecul ei de rigoare teutonă, ştaif imperial, influenţă turco-balcanică. Şi nu oriunde, ci la Linz, un oraş nu prea mare, aşezat pe malul Dunării, care îşi serba tocmai atunci nu ştiu ce aniversare, se împodobise, avea expoziţii, tramvaie noi încărcate de reclame colorate, manifestări speciale – printre ele şi un turneu european de GO pe echipe şi un concurs de GO computer – iar prin parcuri se auzea muzică din iarbă, montaseră difuzoare ascunse, disimulate în pietre, era o plăcere să stai pe bancă, să priveşti Dunărea şi să asculţi valsuri vieneze… Capitalism lustruit, versiune austriacă. Echipa română s-a întors cu locul trei în Europa, de nesperat pentru GO-ul nostru cel tânăr.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Nota George Stihi:
¹ NU, secretarul l-a avut pe numărul 4. Şi la prima reorganizare a federatiei, cind l-a dat la vizat, a fost pierdut. Numarul 1 sper că îl mai are Walter Schmidt, preşedintele de onoare; iar nr. 3 Radu Baciu.

Nota Constantin Ghioc:
Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să acordați câte o bilă albă aici și aici

Am amintit mai devreme de Parik Stefanov, şahist de forţă, convertit oarecum la GO. De mare ajutor ne-a fost, pentru că ştia cum e cu organizarea de turnee, clasificarea jucătorilor, regulamentele de tot felul. Tot el cred că mi-a deschis şi calea spre Federaţia Română de Şah.

Am ajuns mai întâi la un vicepreşedinte al acesteia, profesor la Politehnica din Bucureşti, Dolfi Drimer. Ştiam despre el că e un tip deştept, dar m-a dezamăgit total, nu a reuşit să înţeleagă din toată prezentarea mea decât că GO-ul e un fel de ţintar, cu piese albe şi negre… De atunci nu am scăpat niciun prilej să spun că şahul e un joc depăşit, omorât de remize şi de calculator, o paradigmă feudală ce trebuie abandonată, înlocuit cu GO-ul, provocarea ultimă pentru inteligenţa artificială, paradigma care va salva omenirea, convingând-o că nu mai e pe omorâtelea, ci pe construitelea într-un spaţiu comun etc. etc. Dolfi Drimer m-a înrăit aşa…

Mult mai cooperant a fost preşedintele federaţiei, Gheorghe Candea, totdeauna pozitiv şi amabil, nicio ureche nu a întredeschis Elisabeta Polihroniade – am mai cunoscut şi alţi oameni influenţi de la şah, dar nu-mi mai amintesc numele lor. La un moment dat, s-a constituit o comisie nouă la Federaţia de Şah, anume dedicată şahului electronic şi jocurilor logice. Era un domn Bujor Ionescu şeful ei, ne-a inclus fără nicio reţinere printre jocurile păstorite de comisie (era şi Scrabble acolo). În acest cadru am organizat la Herculane, în 1988, primul campionat naţional de GO. Participare masivă, a câştigat Sergiu Irimie, din Braşov, care astfel poate fi considerat primul campion de GO al României.

În paralel cu turneele care aveau loc anual, în diverse locuri din ţară, am pus la cale şi un fel de meta-turneu, anume Trofeul Ştiinţă şi tehnică, la care participau un număr mic de jucători, cei care acumulau cele mai multe puncte în urma turneelor obişnuite. Trofeul – nu mai ştiu dacă era însoţit şi de un plic – consta dintr-un cub de marmură albă, pe care era aşezat Gânditorul de la Hamangia, negru, combinat bine cu albul marmurei. Pe suport era lipită o placă de bronz, pe care era gravat în fiecare an numele câştigătorului. Regulamentul spunea că dacă un jucător câştigă de trei ori, poate păstra statueta – este ceea ce a realizat Mihai Bâscă. Din păcate, după decembrie 89 revista nu a mai putut sprijini acest trofeu, o vreme a fost organizat ca Trofeu al Federaţiei, dar fără Gânditor, marmură, placă de bronz, apoi a fost abandonat. Există acum alte competiţii de acelaşi gen, Cupa României, de exemplu, şi există şi un Mare Premiu/Grand Prix în curs de organizare, care va primi probabil numele „Radu Baciu”.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Craiova 1987, foto Radu Baciu

Am avut odată un concurs la Craiova, la Casa Tineretului, era nemaipomenit, pentru că avea şi un minihotel, puteam fi cazaţi în aceeaşi clădire unde urma să se joace. Mi s-a cerut lista participanţilor, am trimis lista, peste câteva zile eram la Craiova, la recepţia hotelului, buluc, cum venisem din Bucureşti, cu trenul, recepţionerul se uită la noi, face ochii mari şi dispare fără a zice ceva. Revine cu directorul stabilimentului, care mă cheamă deoparte, cam iritat. „Ce e cu străinul acela în grup?” „Care străin?!” „Japonezul…” „E jucător, e în listă.” „Cum să fie în listă, nu l-am văzut…” I l-am arătat, lista era ordonată alfabetic, viitorul Ion, pe atunci Sumiya, era pe la mijloc, că acolo venea Haruya. N-a avut ce să zică directorul. „Altădată, străinii să fie puşi primii… Iar acum, stai în preajma lui, nu-l scapi o clipă din ochi…” Zis şi făcut, sau mai mult zis decât făcut, că l-am dus pe Sumiya la camera lui şi am plecat şi eu spre camera mea.

Peste vreun sfert de oră, aud bătăi în uşă. Era directorul, însoţit de un alt bărbat, un tânăr zâmbăreţ – majoritatea „băieţilor cu ochi albaştri” erau aşa, ca să pară simpatici… „Unde e japonezul?” „În camera lui…” „Nu mai e acolo…” Am ridicat din umeri, mai mult decât să-l las în cameră chiar că nu mi-am imaginat că trebuie să fac. „Ştii unde e acum? În oraş… Şi ştii ce are la gât? Aparatul de fotografiat…” Era grav, într-adevăr. Nu ştiu dacă am izbucnit în râs, probabil că nu, de atâta stăpânire de sine eram în stare. „Dar stai liniştit, că ne-am ocupat noi, totul e în regulă…” Măcar dacă aş fi fost inspirat să le spun dinainte că bietul japonez cu aparatul de fotografiat agăţat de gât e mai catolic decât papa, mult mai comunist – cel puţin prin articolele din Akahata – decât eram noi, ceilalţi jucători, poate şi decât ei, vigilenţii Craiovei…

Cam asta era atmosfera din jurul GO-ului pe la mijlocul anilor 80. Şi la Casa de Cultură a Studenţilor veneau periodic tineri tunşi scurt, foarte interesaţi de GO, învăţau surprinzător de repede, că nu mai reveneau timp de o lună-două – dar niciodată nu am avut nicio problemă cu ei, probabil făceau rapoarte bune, sau poate domnul Toma, directorul, vorbea cu ei şi garanta pentru noi – sau poate unii dintre participanţii constanţi la întâlnirile duminicale, că aveam şi astfel de bănuieli, erau de încredere, rapoartele lor erau suficiente¹. Hoţul cu un păcat, bănuitorul cu mai multe…

Iar la un moment dat a mai explodat şi scandalul „meditaţiei transcendentale”, care a zgâlţâit multe scaune şi a pătat multe dosare de intelectuali. GO, China şi Japonia, Orient deci, ce-o mai fi şi scarabeul ăsta care, spun ei, este numele jocului, ore în şir de concentrare asupra tablei, chiar mai puţin tovarăşă Prutu să fii şi tot ai suspiciuni.

Am supravieţuit² însă, probabil că vârsta jucătorilor ne făcea să părem inofensivi, cu siguranţă revistele „din spatele” nostru, Ştiinţă şi tehnică, Viaţa studenţească, Flacăra-Rebus, ofereau garanţia că totul e la vedere, treabă cinstită, educativă chiar pentru copii şi tineret.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:
¹ Pot să confirm atât apariţia meteorică a unor tineri cu ochi “albaştrii”, cât şi ajutorul dat de multe ori, cred că din simpatie reală pentru ce făceam noi acolo – uneori sfaturile s-au referit inclusiv la lozinci de utilizat în discuţiile cu alţi activişti (de tipul – mai bine pentru tineri să stea aici decât pe maidan).
² Parţial, aş spune – în perioada iernii 1987-88 s-a jucat GO miercurea la mine acasă, de cele mai multe ori peste 20 de jucători, pentru că la clubul studenţesc nu ne mai primeau.

Cluj 1986, foto Radu Baciu

Dar, am ieşit din cronologia firească, revin.

La 1 mai 1986, deci la câteva zile după explozia de la Cernobîl, a avut loc primul turneu naţional, la Cluj. Au participat 87 de jucători, plus Zhang Haitao¹, un chinez care ştia şi GO, în jur de 3-4 dan, vorbea şi limba română, venise în România pentru un doctorat în matematică. Reiau din revista Ştiinţă şi tehnică, pentru că ţine de istorie: „Turneul de la Cluj a fost organizat sub egida Comitetului Judeţean Cluj al UTC de Clubul de GO de pe lângă Casa de Cultură (director: Ion Presecan, metodist Traian Bradea; din partea clubului, Flaviu Radu, Horaţiu Mihaiu, Liviu Oprea).

Turneul principal (la care au participat 64 de jucatori) a fost câştigat de Z. Haitao, cu 7 puncte, urmat de Radu Baciu, cu 6 puncte, Mihai Bâscă, 6 puncte, C. Cobeli, 6 puncte, L. Calotă, 5 puncte, B. Sburlea, 5 puncte, S. Irimie, 5 puncte, W. Schmidt, 5 puncte, M. Lutic, 5 puncte, M. Sârbu, 5 puncte, D. Micşa, 4 puncte, L. Nuţeanu, 5 puncte, A. Venczel, 5 puncte, M. Radu, 5 puncte, D. Păsărin, 4 puncte (la egalitate de puncte, departajarea s-a făcut pe baza SPA = suma punctelor adversarilor învinşi). Pe primele trei locuri în turneul secundar s-au plasat I. Toma, D. Jebeleanu, E. Verşehora. Au primit premii de tinereţe: M. Ciocoiu (15 ani), A. Brandel (17 ani)”. Multe dintre aceste nume au rămas îndelungă vreme active în GO-ul românesc, unii chiar cu funcţii prin Federaţia Română de GO. (De pildă, Iulian Toma, Tomiţă pentru cei din jur, doctor ortoped acum, la Brăila, a fost şi preşedinte al federaţiei.)

De atunci, au avut loc turnee în fiecare an, tot mai bine organizate, comunitatea de GO se întărea, se stabiliza. Au ajutat mult „seniorii”, Walter Schmidt şi Radu Baciu, precum şi Zhang Haitao – mai puternic decât toţi cei din jur şi tot mai creştea în tărie, pentru că era tânăr şi avea şi acces la publicaţii chinezeşti (la revista Weiqi se putea face abonament prin Poşta Română, numai că era în… chineză, ceea ce nu i-a împiedicat pe mulţi s-o folosească, unii chiar învăţând câteva ideograme).

Un rol important l-a avut Sumiya Haruya, japonez, mare prieten al României, o figură în felul său. A tradus Rebreanu în japoneză, a luat nişte premii pentru traducerea romanului Ion, era corespondentul în România al ziarului Akahata (Steagul Roşu, sper că nu greşesc), organ al Partidului Comunist Japonez, îl cunoştea pe profesorul Marcus, juca GO cam la nivel de 3 dan amator, a scris de mai multe ori în ziare japoneze despre GO-ul românesc, chiar deplângând faptul că nu am putut merge în Japonia, atunci când fusesem invitat. De curând, aflu că s-a căsătorit cu o româncă şi că s-a botezat creştin, cu numele Ion, la biserica Stavropoleos din Bucureşti… L-am găsit pe Internet, dar nu răspunde nici la telefonul menţionat acolo, nici la mesaje email. Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu Ion Haruya, să povestim despre vremurile vechi, de pildă, cum am jucat amândoi două partide, în ambele eu plecând cu un handicap considerabil, undeva, la un hotel din Bucureşti, unde era el cazat. După fiecare mutare a mea se trăgea înapoi şi scotea un şuierat, parcă era lovit, impresionat foarte, m-am prins eu repede că din păcate era doar un tic japonez, nu avea nicio legătură cu valoarea mutărilor mele, m-a bătut de fiecare dată lejer, aproape fără să-mi dau seama cum face.

Cam aceeaşi experienţă am avut-o la prima întâlnire cu Radu Baciu². Nu ştiu cum am dat de el, l-am sunat, m-a chemat imediat la el acasă, ca un împătimit de GO ce era. Locuia pe atunci prin apropierea Academiei Militare, nu se mutase pe Strada Smârdan. Avea goban-ul pregătit, unul tradiţional, cu picioare sculptate, trebuia să stai pe tatami lângă el, nu mai ştiu cum îl procurase, cu siguranţă mi-a spus atunci, dar am uitat. După câteva întrebări de tatonare, gen „câte partide ai jucat până acum?”, „niciuna, că am jucat numai stânga cu dreapta, nu am găsit pe nimeni să ştie GO”, mi-a zis să pun nouă pietre handicap. Sper că nu i-am arătat că mă simt jignit, chiar de handicapul maxim eram eu?!, dar n-am zis nimic, am procedat cum mi-a spus – şi m-a bătut măr! Apoi mi-a comentat partida şi am învăţat într-un sfert de oră cât dintr-o carte. Mai târziu am mai şi înţeles câte ceva. Juca totdeauna „frumos” Radu, chiar la mutări „urâte” el răspundea tot elegant, ca în teorie. Nu a mai crescut foarte mult ca tărie de joc, dar în jurul lui toţi au progresat. Jucând cu el sau ascultându-l. „Numără şi vei câştiga”, spunea adesea. Era în stare să joace continuu, zi şi noapte, din păcate, cu ţigara între degete, probabil că şi asta i-a grăbit sfârşitul.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:

¹ vezi si versiuna Baciu – http://www.romaniango.org/istorie/index.html – 11
² vezi si versiuna Baciu – http://www.romaniango.org/istorie/index.html – 7

Initiere in GO

Existau două soluţii. Prima – căutarea de Letraset alb (nu ştiu dacă mai există aşa ceva: o folie transparentă cu litere care se pot aplica pe hârtie dacă le apeşi pe spate cu ceva nu foarte ascuţit, de pildă, cu vârful unui creion); existau diverse corpuri de literă, fonturi, s-ar numi astăzi, şi diverse culori, dar în librării nu se găseau şi litere albe. Am aflat unde se produce Letraset în România – tocmai la Oradea – am luat legătura cu fabrica respectivă, am mers la Oradea, am adus Letraset, dar, între timp, Radu Baciu trecuse la realizarea diagramelor folosind a doua soluţie: desenarea pieselor cu tuş, lăsând neacoperit spaţiul care făcea să se vadă, în alb, cifrele necesare. Muncă de chinez – sau de realizator de desene animate, muncă pe care o făcuse şi o mai făcea încă Radu, avea deci răbdare şi pricepere pentru aşa ceva.

Mare succes mare a avut cartea. În 1986 a fost nevoie de a doua ediţie, în 1988 a apărut ediţia a treia, revizuită şi adăugită (cu un capitol suplimentar, scris de Radu Baciu, cu partide comentate din turnee româneşti). În total, peste o sută de mii de exemplare, tiraj care pare acum astronomic, o greşeală de tipar de-a dreptul. Am mai tipărit o ediţie, a patra, în anul 2000, la Editura Tehnică.

Între timp, apăreau cercurile de GO precum ciupercile („după ploaie”, se continuă clişeul…), toate oraşele importante aveau măcar un cerc. Mai ales pe lângă casele de cultură ale tineretului sau studenţilor, uneori şi pe lângă cele ale sindicatelor. Şi în Bucureşti au apărut (şi dispărut, uneori mai repede, alteori după ani de funcţionare) cercuri noi.

De pildă, pentru că era clar că miza era tânăra generaţie, liceenii mai ales, am făcut câteva lecţii de iniţiere la Liceul „Gheorghe Lazăr”, de unde au ieşit câţiva jucători foarte buni. O altă miză era armata, nu numai pentru că GO-ul este joc eminamente strategic, citisem că la Pentagon intră în programul de pregătire a ofiţerilor, mai citisem (în revista belgiană de GO) şi o foarte interesantă paralelă între strategia GO-ului şi cea a lui von Clausewitz, clasicul în materie de strategie militară, dar şi pentru că un club al armatei ar fi sunat foarte bine pentru imaginea jocului la noi, drept care am reuşit constituirea unui club chiar la Casa Centrală a Armatei din Bucureşti (cu ajutorul ofiţerului A. Butnariu). Veneau mai ales jucători civili, obişnuiţii GO-ului bucureştean, la un moment dat s-au organizat lecţii pentru copii (instructor Carmen Mateescu), în 1991, atunci când ne-au vizitat două jucătoare japoneze profesioniste, acolo le-am primit, pentru a da simultane şi a ţine lecţii. O bună perioadă de timp, am avut un cerc şi la Uzinele „23 August” din Bucureşti, departe, la capătul liniei de metrou. Ne întâlneam în sala de spectacole, undeva prin spatele scenei, erau pe-acolo nişte camere întunecoase, dar liniştite, probabil culisele în care se pregăteau cei care se produceau pe scenă.

Pe vremea aceea ne chinuiam să scriem regulamentele de clasificare a jucătorilor (pe baza CIV = coeficient individual de valoare, un fel de corespondent al coeficientului ELO de la şah), regulamentele de concurs, era muncă serioasă de dus la capăt, pentru că eram la început şi nimic nu exista, nici nu ne pricepeam prea bine, aveam şi prea multe idei, uneori contradictorii. Am petrecut nenumărate ore acolo, cu George Stihi şi Radu Baciu mai ales, uneori în discuţii care puteau aluneca foarte uşor în certuri. Radu era mai „artist”, voia să lase multe lucruri neprecizate, eventual la judecata unui fel de tribunal al „daniştilor”, pentru el GO-ul era artă, nu neapărat sport, eu pledam mereu în favoarea ultimei ipostaze, numai astfel puteam spera să pătrundem cândva în Ministerul Sportului.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Set de GO JECO, foto: Radu Baciu

Alt noroc (pentru GO-ul românesc) a fost faptul că „mă ştiam” cu JECO, de fapt cu directorul RECOOP, profesorul Gheorghe Feţeanu. Pentru că mă interesau jocurile logice, aveam rubrici prin diverse reviste, am ajuns în mod natural printre colaboratorii RECOOP, care nu numai că producea jocuri, dar avea şi editură, era în căutare de idei de jocuri de tot felul şi de toate nivelurile, de la jucării pentru copii la jocuri de tip Rubik sau competitive, dar şi de publicitate, de cineva care să analizeze jocurile produse, de pildă, în Ştiinţă şi tehnică, unde multă vreme articolele despre jocuri erau plătite ca reclamă de RECOOP.

La o şedinţă despre jocuri, ceva general, privind strategia JECO, am întârziat, am intrat în sală după ce întâlnirea începuse. Mi-am căutat eu cât mai repede un loc, dar nu l-am găsit înainte ca un domn prezentabil, cu părul alb, să coboare de la masa prezidiului, cred că era şi pe un fel de podium, în timp ce sala privea mirat-tăcută, şi să vină spre mine cu mâna întinsă. „Vă mulţumim că sunteţi alături de noi, domnule profesor”, sau cam aşa ceva, în timp ce eu am rămas aproape mut, cred că mai mult de un „bună ziua, cu plăcere”, cam mormăit, nu am putut scoate. Eram total surprins – cel care îmi ieşise înainte era Paul Niculescu-Mizil, mare politician mare, membru în Comitetul Central, nu mai ştiu ce alte funcţii, printre acestea şi director (sau preşedinte?) al CENTROCOOP. Nu-l cunoscusem, îl mai văzusem doar în poze, prin ziare, sau la televizor, nu ştiu el de unde mă ştia, poate îi şoptise Feţeanu, din prezidiu.

Oricum, a fost o mare şi plăcută surpriză prima întâlnire cu Niculescu-Mizil, se dovedea mult mai „normal” decât credeam eu că poate fi un membru al CC. L-am mai întâlnit o dată, prin 1985 cred, când Nihon Ki-in m-a invitat în Japonia, la un Campionat Mondial de GO, mi-au trimis şi biletul de avion, numai că nu am putut obţine viza de ieşire din România, nici cu ajutorul lui Mizil nu am obţinut-o, deşi am mers la el în audienţă pentru asta (într-un fel, mai bine că nu am primit viza, că m-aş fi făcut probabil de râs la campionat – spuneam mai sus, nu am participat niciodată la vreo competiţie de GO, dar în Japonia aş fi mers, chiar şi cu preţul acesta).

Închid paranteza, revin la jocurile trimise pe piaţă de RECOOP. Deloc o bagatelă, pentru că era aproape imposibil de obţinut piese albe şi negre, nu se găseau pigmenţi alb-curat şi negru-curat, ieşeau nişte bălţături dizgraţioase. Drept care s-au produs pentru început piese… galbene şi albastre (în loc de alb şi negru, desigur). Tablele erau de carton, mai mici decât tabla regulamentară, dar în culori standard, galben-maro. Încercaţi să staţi concentrat o oră-două, aplecat peste o asemenea combinaţie de culori – cred că şi tovarăşa Prutu ar fi fost impresionată… Cu vremea, s-a reuşit şi producerea de piese normale, mai întâi la culoare, apoi şi ca dimensiuni. Iar acum se pot cumpăra jocuri de GO de prin lume, din Japonia chiar, cu piesele albe din scoică şlefuită şi cele negre din piatră adevărată, nu mai e nicio problemă – în afara preţului, desigur.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Umbla tovarăşa Prutu printre mese şi tot punea întrebări, trebuia să răspunzi, nu aveai cum să urmezi sfatul directorului. Ce e asta, ce e aia, de ce una, de ce alta, până a ajuns la piesele capturate, puse alături de tablă. „Prizonieri?! Cum adică prizonieri?! Adică, e un joc violent?…” „Vedeţi, ca la şah, doar că aici se numesc prizonieri, se capturează…” „Iar GO, ce însemnă GO? Nu se poate să nu însemne ceva…” A stat destul de mult partidul printre noi, iar a doua zi directorul mă cheamă la el şi-mi spune că tovarăşa Prutu nu aprobă clubul de GO, crede că „e ceva dubios acolo, nu se poate să nu se joace pe sume mari de bani, de vreme ce atâţia oameni petrec atât de mult timp în tăcere, aplecaţi peste tablele de joc… nu se aprobă!” Noroc că directorul, Petrescu pe nume, i-aş strânge şi acum mâna, un tip inspirat şi bine intenţionat, a avut o idee: „O să am probleme cu tovarăşa, că o să afle, dar până una-alta facem ca ea, desfiinţăm clubul de GO şi înfiinţăm altul, de şah antic, să zicem; ce jucaţi voi acolo e treaba voastră…”

A mai durat vreo lună şi ceva până ce tovarăşa Prutu a venit din nou, a văzut că „şahul antic” e totuna cu GO-ul, a plecat după câteva minute, probabil l-a bruftuluit pe director şi gata cu clubul nostru². A fost un moment de cumpănă pentru GO-ul românesc, dacă ne dădeam atunci bătuţi, cine ştie cât mai dura până să prindem din nou curaj, era şi un precedent neplăcut, dacă se auzea, nici alte case de cultură nu ne-ar mai fi deschis porţile. Poate prin provincie, dar jocul nu pătrunsese încă suficient de bine pentru a creşte singur.

Drept care am mers imediat la Casa de Cultură a Studenţilor. Dacă nu se poate pe orizontală, o luăm atunci în sus… Cred că-l cunoşteam pe directorul Toma, părea născut pentru a fi director de casă de cultură studenţească, era volubil şi mereu glumeţ, i-am expus problema, am prezentat jocul, a fost total pozitiv, dar…

Era stilul lui, am observat după aceea. Nicio dificultate, facem un cerc de GO să se ducă vestea, dar mai întâi să se scrie ceva despre joc în Viaţa studenţească, publicaţia organului tutelar. Mergi imediat la sus-numita publicaţie, unde îl cunoşteam pe redactorul-şef adjunct, Octavian Ştireanu, absolvent de matematică la Cluj, politicianul de mai târziu, senator, consilier al lui Iliescu la Cotroceni. Colaboram deja cu Viaţa studenţească, i-am spus şi lui Ştireanu toată istoria, nu a fost nicio problemă nici aici, fără alte condiţionări, cred că a doua zi eram deja cu textul la redacţie. O prezentare a GO-ului, nu o rubrică, deşi mai târziu am avut şi aici o rubrică regulată, săptămânală, de probleme. După ce a apărut revista cu articolul respectiv, fuga iar la directorul Toma. Aprobare finală.

În următoarea duminică am avut prima întâlnire a noului cerc de GO. Bucurie mare – cercul acesta s-a dovedit unul dintre cele mai puternice şi mai durabile, chiar dacă niciodată nu a apărut pe vreun afiş sau într-o listă oficială de activităţi ale casei studenţilor. Nu ştiu ce fel de „şah antico-medieval-chino-japonez” a mărturisit domnul Toma în hârtii, important e că ani de zile s-a jucat GO la casa studenţilor, prin diferite săli, mai mari sau mai mici, sau chiar în grădina din spate, vara, când se putea. Mult după mutarea la Casa Studenţilor mi-a mărturisit Radu Baciu cât de uimit a fost atunci, nu numai pentru că am putut organiza un alt cerc, ci mai ales că am făcut-o atât de repede, parcă în ambiţie, parcă în ciuda cuiva. Era ambiţie, desigur, cerbicie de „dac liber” care ştie că face ceva bun şi nu trebuie să se împiedice de tovarăşe cu fruntea de lăţimea unei pietre de GO…

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:

¹ a se vedea și versiunea Baciu
² nu mult după aceea a fost şi executat – transferat la clubul Uzinelor 23 August, unde din nou ne-a ajutat la înfiinţarea unui club

Citeam cu o mână, scriam cu alta. Poate şi din cauza aceasta serialul din Ştiinţă şi tehnică şi apoi cartea Iniţiere în GO, pe care am publicat-o în 1985, au fost atât de utile începătorilor. Un începător scria pentru începători.

S-au pornit curând scrisorile de la cititorii revistei, întrebări, propuneri, a apărut şi ideea de a organiza un cerc de GO în Bucureşti. Nu ştiu cum am ajuns la Casa de Cultură „Mihai Eminescu” a sectorului 2, probabil prin intermediul lui Albescu, cert este că în numărul din august al revistei Ştiinţă şi tehnică apărea un „Anunţ important. Joi, 1 septembrie 1983, ora 17, va avea loc şedinţa de constituire a unui club de GO, condus de Gh. Păun, pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu», sectorul 2, Bucureşti (mijloace de transport I.T.B.: 88, 90, 133, 179, 234). Cei interesaţi sunt rugaţi să aducă şi table de joc (inclusiv piese, bineînţeles).” A se vedea grija pentru detalii: sunt precizate autobuzele şi troleibuzele care duceau acolo şi, ca să nu vină cumva oamenii numai cu table de joc, am menţionat în paranteză şi despre piese…

În numărul din septembrie al revistei se menţiona că „Clubul de GO de pe lângă Casa de Cultură «Mihai Eminescu» şi-a deschis activitatea. Membri fondatori – 29, preşedinte – Gh. Păun, secretari – G. Stihi şi A. Bitang.(…) Deja la a doua întâlnire, clubul a avut ca oaspete de onoare pe dr Walter Schmidt, 3 dan, Timişoara, unul dintre cei mai vechi şi mai puternici jucători de GO din ţara noastră.”

Nu se produceau încă jocuri în ţară, fiecare a venit cu ce a avut, chiar cu nasturi şi şaibe pe post de piese – tablele erau mai uşor de improvizat, pe carton, pe lemn, pe linoleum (am văzut şi aşa ceva).

Am avut şi o tablă de demonstraţie, de toată frumuseţea, păcat că nu a fost păstrată pentru un eventual muzeu al GO-ului românesc: o planşetă de lemn atent caroiată, cu cuie bătute în locuri bine alese, în aşa fel încât nişte rondele de plastic, vopsite în alb şi negru, cu gaură la mijloc, puteau fi agăţate de cuie în aşa fel încât să stea chiar pe intersecţiile tablei. Ideea era să ţinem lecţii, să discutăm partide, să prezentăm probleme. S-a trecut însă intens la studiu din puţinele cărţi pe care le aveam şi, mai ales, la joc. Doi câte doi, cum se nimerea, sau în concursuri bine organizate – lasă că habar nu aveam vreunul de alt gen de concurs decât fiecare-cu-fiecare („turneu” se spune în mod elegant). Ceva mai târziu am aflat cum e cu stilul elveţian, sau cu MacMahon-ul, anume când a venit spre GO un mare jucător de şah, maestru internaţional, vice-campion naţional în unul dintre ani, Parik Stefanov.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.