Gheorghe Paun

Gheorghe Păun a avut o contribuţie majoră la introducerea şi organizarea jocului de GO in România, fiind totodată şi primul Preşedinte al Federaţiei Române de GO. Pe lângă numeroasele cărţi de specialitate, majoritatea publicate la edituri internaţionale şi unele traduse in japoneză, chineză sau rusă, Gheorghe Păun a scris literatură, eseistică şi lucrări despre jocurile logice. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Academiei Române, al Academiei Europei, al Academiei Internaţionale de Chimie Matematica, Doctor Honoris Causa al Universităţii Sileziene din Opava, Cehia şi al Universităţii din Piteşti.


Articole publicate de Gheorghe Paun

GO-ul, jocul imperial – In loc de sfarsit

Un subiect care merită discutat este dacă – mai ales, cum şi cât – m-a influenţat GO-ul în activitatea de dincolo de GO, în viaţa de zi cu zi, de exemplu. Toţi marii jucători, toţi cei care scriu despre GO din interior, susţin că jocul te modifică, după ce îl practici cu interes şi dragoste, te porţi ca pe tablă şi în afara ei.

L-am auzit odată spunând acest lucru despre sine însuşi şi pe Walter Schmidt. Probabil că aşa este la nivelul jucătorilor puternici, cei care conştientizează ceea ce se întâmplă pe tablă, în particular, conceptele strategice. Care sunt, într-adevăr, aplicabile aproape oriunde. Iată, miai, ideea de a avea două sau mai multe opţiuni, două sau mai multe posibilităţi de a face ceva, de a dezvolta un grup; exact ca în proverbul cu vulpea care are două intrări/ieşiri în/din vizuină. Sau furikawari – schimb: dacă pierzi într-o parte a tablei, sări în altă parte şi compensează pierderea, nimic mai natural, nimic mai eficient în a lupta contra frustrărilor (poate şi de-asta e bine ca un matematician să mai scrie şi literatură, când „nu-i iese” ceea ce plănuieşte într-un domeniu, poate fugi în celălalt, fără a-şi plânge singur pe umăr…). Sau mutări yosu-miru, de încercare, pietre aşezate în zone în care nu prea pot face altceva decât să testeze intenţiile şi reacţiile adversarului, direcţia în care speră acesta să facă teritoriu, agresivitatea lui etc.

Şi tot aşa, opt concepte strategice (acesta este chiar titlul uneia dintre cărţile pe care mi le-a adus profesorul Marcus din Japonia). Toate astea şi altele multe sunt pentru avansaţi, care au citit/aflat, conştientizează şi „simt” conceptele cu pricina, dar GO-ul ca atare, dincolo de orice detaliu tehnic, poate influenţa, prin echilibru, prin componenta estetică atât de puternică, prin fineţe, prin simplul fapt că foloseşte, deci antrenează, ambele emisfere ale creierului, în mod egal pe cea dreaptă, sentimentală-artistică-holistică, şi pe cea stângă, analitică-abstractă-raţională. Şi, spune proverbul japonez, GO-ul previne degenerarea creierului – măcar pentru că-l pune la lucru, îl ţine treaz, îl obligă să se oxigeneze.

Mi-ar plăcea să fie aşa cum paragraful dinainte spune că ar trebui să fie…

Constat că acest capitol este cel mai sobru de până acum, documentat, ba chiar are citate şi bibliografie pe alocuri, dovadă că GO-ul a fost şi este pentru mine un lucru foarte serios. Despre care aş putea vorbi până mâine, dar mai bine închid fişierul şi deschid „The many faces of GO”…

Sente tuturor! (E de bine, sente înseamnă a fi în atac, a avea iniţiativa, e opus lui gote, care numeşte o situaţie defensivă, cu adversarul în atac.)

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 vot(uri), media: 4,67 din 5)
Se încarcă...

GO-ul, jocul imperial – Japonia

Japonia

Japonia

În 1991 am ajuns şi în Japonia, din nou invitat de Nihon Ki-in, dar de data aceasta ca preşedinte de federaţie, ca oficial adică, nu ca jucător, pentru a participa la congresul Federaţiei Internaţionale de GO, organizat în paralel cu campionatul mondial – la campionat a participat Robert Mateescu, campionul naţional pe anul în curs. Voi mai povesti separat de prin Kanazawa, un orăşel la nord de Kyoto, locul unde s-a desfăşurat campionatul.

Folosind prilejul – un drum în Japonia era o avere pentru un român la ora aceea – am vizitat şi alte locuri din Japonia, am ajuns chiar şi la Nihon Ki-in, la Tokyo (nu mai ştiu, dar cred că Sumiya Haruya a intermediat întâlnirea). Am fost dus în depozitul de cărţi şi lăsat să-mi aleg câteva, mi-au dăruit un joc magnetic, mi-am mai cumpărat şi eu două jocuri standard, cu tablă de lemn, de un centimetru sau doi grosime, nu tablă-masă tradiţională, n-aveam bani pentru aşa ceva, dar elegante, de la mama GO-ului, m-am întors cu un bagaj impresionant din Japonia.

La Londra, unde trebuia să stau o noapte pe aeroport, vameşul a fost foarte intrigat de sacoşele mele grele, probabil că şi figura mea istovită după un zbor peste Asia şi Europa inspira neîncredere, s-a uitat prin toate bolurile cu piese, noroc că aveam şi cărţile, plus pliante de la campionat, s-a dumirit că e un joc, nu car cu mine cine ştie ce minerale sau bijuterii disimulate în pietre de GO.

În 1991 am aplicat (mai pe româneşte este „am candidat”, dar apply-ul englezesc sună parcă mai bine) din nou pentru bursa Humboldt pe care o primisem în 1983, am amânat-o până în 1985 şi în cele din urmă am contramandat-o din cauza ministerului zis al educaţiei. Am primit bursa din nou, în 1992 am plecat în Germania (unită), am demisionat din funcţia de preşedinte al Federaţiei Romîne de GO, practic am părăsit GO-ul românesc, cel puţin la nivel organizatoric. Am rămas un simpatizant, un pătimaş în discuţiile despre joc, un fanatic dacă sunt provocat, dar fără nicio implicare oficială. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece…

Ţin legătura cu băieţii din federaţie (toţi mi se par copiii mei, pentru că niciunul nu „exista” ca jucător de GO atunci când m-am apucat eu de aventura asta, unii nici nu se născuseră pe atunci, nici nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi opt de ani!), din când în când sunt invitat la evenimente mai sonore, când pot, chiar particip – e cazul Cupei Ambasadorului Japoniei, organizată în ultimii ani prin decembrie, o sărbătoare-concurs bine mediatizată, când se dau diplome şi se dispută trofee, cu ambasadorul de faţă, o întâlnire cu adevărat importantă, dând cumva seama de maturitatea GO-ului românesc.

În plus, joc aproape zilnic o partidă-două (trei…) cu calculatorul, am făcut rost de curând de o versiune nouă, mai puternică, a programului „The many faces of GO”, al lui David Fotland, îl bat sistematic, ceea ce e reconfortant, mă promovează pas cu pas ca putere de joc, am ajuns deja la 2 dan, probabil că o să mă urce şi mai sus, ceea ce e o glumă (prin 1990-91, în listele federaţiei eram considerat de rang 2 kyu, dar era o exagerare propagandistică, nu se făcea ca însuşi preşedintele să fie un aşa începător…, eu mă consider şi acum pe undeva pe la 6-7 kyu; din păcate, nu am cum să-mi aflu tăria mai cu exactitate, pentru că nu vreau să joc oficial, iar pe testele din cărţi sau administrate de calculatoare nu te poţi baza, toate sunt mult mai indulgente decât adversarii dintr-un concurs real).

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 vot(uri), media: 5,00 din 5)
Se încarcă...

GO-ul, jocul imperial – Federatia si primul rezultat international oficial

Imediat după schimbarea din decembrie 1989 s-a pus problema să înfiinţăm o federaţie a noastră, mai ales Radu a umblat pe la Ministerul Sportului, că era cunoscut pe acolo, tatăl său fusese sportiv de performanţă, el şi cu Stihi au obţinut până la urmă aprobarea de a avea o federaţie. S-a dat sfară în ţară şi, la sfârşit de martie 1990 s-a convocat şedinţa de constituire. A avut loc în complexul sportiv studenţesc de la Lacul Tei. Sală plină, jucători din toată ţara – nu ştiu dacă un an sau doi mai târziu s-ar mai fi reuşit aşa ceva. Nici federaţia nu ar mai fi fost acceptată atât de uşor de Ministerul Sportului. Pe atunci nimeni nu se gândea la bani, toţi făceam caz de libertate; dacă nu s-a putut până acum iar acum se poate, atunci s-o facem, ba chiar trebuie s-o facem.

Eu am fost ales preşedinte, Walter Schmidt preşedinte de onoare, George Stihi secretar, cred că Radu Baciu antrenor, poate mai erau şi alte funcţii, trebuie să fi fost şi un birou federal. De acolo, hai la minister, să punem în practică cele hotărâte. Noroc cu George Stihi, că era bătăios, purta costum şi, uneori, cravată şi ştia să intre pe geam dacă era cumva dat afară pe uşă. Birou, ştampilă, carnete pentru legitimare (am carnetul cu numărul 2, nu ştiu cine l-a primit pe cel cu numărul 1, probabil că şi l-a păstrat secretarul1…), oficializarea regulamentelor, campionat naţional, contacte cu federaţiile din alte ţări, paşapoarte şi vize (nu mai exista viza de ieşire din România, dar ca români aveam nevoie de vize de intrare în mai toate ţările Europei).

Din când în când mergeam şi eu cu Stihi pe la mai-marii locului, mai mult de decor, că el îi ştia pe toţi, doar că voia probabil să arate că federaţia noastră are şi preşedinte (secretarul era plătit, lucra opt ore, ca orice funcţionar public, într-un birou, el făcea toată munca, preşedintele nu avea nicio obligaţie formală faţă de minister – şi nici ministerul faţă de el). Am ajuns o dată la însuşi ministrul (poate e cazul să scriu cuvântul cu literă mare). Stătea răsturnat pe un scaun-fotoliu, în dreptul biroului, citea un ziar larg, a întors seniorial capul, a mormăit ceva şi mi-a întins o mână moale, fără a lăsa ziarul, cu trei degete de meduză pe care şi le-a retras repede, audienţa s-a terminat în câteva secunde. Era însuşi Cornel Dinu, procurorul (automatism de presă), fotbalistul – îmi amintesc că era un fundaş bun, se trecea greu de el. Ministru efemer cu mentalitate de fundaş ajuns ministru. Nu l-am mai văzut de atunci decât la televizor, unde vorbeşte tot ca pe vremea ministeriatului, din vârful buzelor şi mijlocul dicţionarului cu preţiozităţi.

În noiembrie 1990 am condus echipa României la un turneu în Austria. Paşaport aveam numai eu, ministerul adăugase o foaie cu vizele celor patru jucători la sfârşitul paşaportului meu, de au râs vameşii maghiari când ne-au controlat, îşi arătau paşaportul între ei şi râdeau, dacă m-aş fi întâlnit atunci cu Vadim Tudor, ar fi avut un însoţitor în mine… A fost prima mea ieşire într-o ţară capitalistă! Şi nu oricare, ci Austria, cu amestecul ei de rigoare teutonă, ştaif imperial, influenţă turco-balcanică. Şi nu oriunde, ci la Linz, un oraş nu prea mare, aşezat pe malul Dunării, care îşi serba tocmai atunci nu ştiu ce aniversare, se împodobise, avea expoziţii, tramvaie noi încărcate de reclame colorate, manifestări speciale – printre ele şi un turneu european de GO pe echipe şi un concurs de GO computer – iar prin parcuri se auzea muzică din iarbă, montaseră difuzoare ascunse, disimulate în pietre, era o plăcere să stai pe bancă, să priveşti Dunărea şi să asculţi valsuri vieneze… Capitalism lustruit, versiune austriacă. Echipa română s-a întors cu locul trei în Europa, de nesperat pentru GO-ul nostru cel tânăr.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Nota George Stihi:
1 NU, secretarul l-a avut pe numărul 4. Şi la prima reorganizare a federatiei, cind l-a dat la vizat, a fost pierdut. Numarul 1 sper că îl mai are Walter Schmidt, preşedintele de onoare; iar nr. 3 Radu Baciu.

Nota Constantin Ghioc:
Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să acordați câte o bilă albă aici și aici 🙂

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (10 vot(uri), media: 5,00 din 5)
Se încarcă...

GO-ul, jocul imperial – Inceputurile organizarii

Tot timpul am încercat o formă de oficializare naţională, fără mişcări abrupte, care puteau strica tot, de pildă, începând cu apropierea de Federaţia Română de Şah. Nici nu vedeam cum se putea creea o federaţie de GO, nu eram în stare de aşa ceva, multă vreme GO-ul nostru a dus lipsă de „bătrâni”, de organizatori, de oameni pricepuţi în, s-ar zice acum, public relations, publicitate. Într-o oarecare măsură, şi GO-ul de azi are aceeaşi problemă – se câştigă turnee peste turnee în Europa, avem în ţară cel mai puternic jucător de GO din Europa dintotdeauna (Cătălin Ţăranu, 5 dan profesionist, după şapte ani petrecuţi în Japonia), dar aproape că nu se ştie şi nu se aude de toate acestea, nimeni nu scrie la gazetă despre aşa ceva. Există o frumoasă revistă de GO, electronică, dar de circulaţie internă, la publicul larg nu ajunge mare lucru. Lipsesc „vedetele” care joacă GO, oamenii de presă dedicaţi jocului.

Am amintit mai devreme de Parik Stefanov, şahist de forţă, convertit oarecum la GO. De mare ajutor ne-a fost, pentru că ştia cum e cu organizarea de turnee, clasificarea jucătorilor, regulamentele de tot felul. Tot el cred că mi-a deschis şi calea spre Federaţia Română de Şah.

Am ajuns mai întâi la un vicepreşedinte al acesteia, profesor la Politehnica din Bucureşti, Dolfi Drimer. Ştiam despre el că e un tip deştept, dar m-a dezamăgit total, nu a reuşit să înţeleagă din toată prezentarea mea decât că GO-ul e un fel de ţintar, cu piese albe şi negre… De atunci nu am scăpat niciun prilej să spun că şahul e un joc depăşit, omorât de remize şi de calculator, o paradigmă feudală ce trebuie abandonată, înlocuit cu GO-ul, provocarea ultimă pentru inteligenţa artificială, paradigma care va salva omenirea, convingând-o că nu mai e pe omorâtelea, ci pe construitelea într-un spaţiu comun etc. etc. Dolfi Drimer m-a înrăit aşa…

Mult mai cooperant a fost preşedintele federaţiei, Gheorghe Candea, totdeauna pozitiv şi amabil, nicio ureche nu a întredeschis Elisabeta Polihroniade – am mai cunoscut şi alţi oameni influenţi de la şah, dar nu-mi mai amintesc numele lor. La un moment dat, s-a constituit o comisie nouă la Federaţia de Şah, anume dedicată şahului electronic şi jocurilor logice. Era un domn Bujor Ionescu şeful ei, ne-a inclus fără nicio reţinere printre jocurile păstorite de comisie (era şi Scrabble acolo). În acest cadru am organizat la Herculane, în 1988, primul campionat naţional de GO. Participare masivă, a câştigat Sergiu Irimie, din Braşov, care astfel poate fi considerat primul campion de GO al României.

În paralel cu turneele care aveau loc anual, în diverse locuri din ţară, am pus la cale şi un fel de meta-turneu, anume Trofeul Ştiinţă şi tehnică, la care participau un număr mic de jucători, cei care acumulau cele mai multe puncte în urma turneelor obişnuite. Trofeul – nu mai ştiu dacă era însoţit şi de un plic – consta dintr-un cub de marmură albă, pe care era aşezat Gânditorul de la Hamangia, negru, combinat bine cu albul marmurei. Pe suport era lipită o placă de bronz, pe care era gravat în fiecare an numele câştigătorului. Regulamentul spunea că dacă un jucător câştigă de trei ori, poate păstra statueta – este ceea ce a realizat Mihai Bâscă. Din păcate, după decembrie 89 revista nu a mai putut sprijini acest trofeu, o vreme a fost organizat ca Trofeu al Federaţiei, dar fără Gânditor, marmură, placă de bronz, apoi a fost abandonat. Există acum alte competiţii de acelaşi gen, Cupa României, de exemplu, şi există şi un Mare Premiu/Grand Prix în curs de organizare, care va primi probabil numele „Radu Baciu”.

Fragment din cartea “Privind peste umăr (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 vot(uri), media: 5,00 din 5)
Se încarcă...

GO-ul, jocul imperial – Alte concursuri

Craiova 1987, foto Radu Baciu

Craiova 1987, foto Radu Baciu

Am avut odată un concurs la Craiova, la Casa Tineretului, era nemaipomenit, pentru că avea şi un minihotel, puteam fi cazaţi în aceeaşi clădire unde urma să se joace. Mi s-a cerut lista participanţilor, am trimis lista, peste câteva zile eram la Craiova, la recepţia hotelului, buluc, cum venisem din Bucureşti, cu trenul, recepţionerul se uită la noi, face ochii mari şi dispare fără a zice ceva. Revine cu directorul stabilimentului, care mă cheamă deoparte, cam iritat. „Ce e cu străinul acela în grup?” „Care străin?!” „Japonezul…” „E jucător, e în listă.” „Cum să fie în listă, nu l-am văzut…” I l-am arătat, lista era ordonată alfabetic, viitorul Ion, pe atunci Sumiya, era pe la mijloc, că acolo venea Haruya. N-a avut ce să zică directorul. „Altădată, străinii să fie puşi primii… Iar acum, stai în preajma lui, nu-l scapi o clipă din ochi…” Zis şi făcut, sau mai mult zis decât făcut, că l-am dus pe Sumiya la camera lui şi am plecat şi eu spre camera mea.

Peste vreun sfert de oră, aud bătăi în uşă. Era directorul, însoţit de un alt bărbat, un tânăr zâmbăreţ – majoritatea „băieţilor cu ochi albaştri” erau aşa, ca să pară simpatici… „Unde e japonezul?” „În camera lui…” „Nu mai e acolo…” Am ridicat din umeri, mai mult decât să-l las în cameră chiar că nu mi-am imaginat că trebuie să fac. „Ştii unde e acum? În oraş… Şi ştii ce are la gât? Aparatul de fotografiat…” Era grav, într-adevăr. Nu ştiu dacă am izbucnit în râs, probabil că nu, de atâta stăpânire de sine eram în stare. „Dar stai liniştit, că ne-am ocupat noi, totul e în regulă…” Măcar dacă aş fi fost inspirat să le spun dinainte că bietul japonez cu aparatul de fotografiat agăţat de gât e mai catolic decât papa, mult mai comunist – cel puţin prin articolele din Akahata – decât eram noi, ceilalţi jucători, poate şi decât ei, vigilenţii Craiovei…

Cam asta era atmosfera din jurul GO-ului pe la mijlocul anilor 80. Şi la Casa de Cultură a Studenţilor veneau periodic tineri tunşi scurt, foarte interesaţi de GO, învăţau surprinzător de repede, că nu mai reveneau timp de o lună-două – dar niciodată nu am avut nicio problemă cu ei, probabil făceau rapoarte bune, sau poate domnul Toma, directorul, vorbea cu ei şi garanta pentru noi – sau poate unii dintre participanţii constanţi la întâlnirile duminicale, că aveam şi astfel de bănuieli, erau de încredere, rapoartele lor erau suficiente1. Hoţul cu un păcat, bănuitorul cu mai multe…

Iar la un moment dat a mai explodat şi scandalul „meditaţiei transcendentale”, care a zgâlţâit multe scaune şi a pătat multe dosare de intelectuali. GO, China şi Japonia, Orient deci, ce-o mai fi şi scarabeul ăsta care, spun ei, este numele jocului, ore în şir de concentrare asupra tablei, chiar mai puţin tovarăşă Prutu să fii şi tot ai suspiciuni.

Am supravieţuit2 însă, probabil că vârsta jucătorilor ne făcea să părem inofensivi, cu siguranţă revistele „din spatele” nostru, Ştiinţă şi tehnică, Viaţa studenţească, Flacăra-Rebus, ofereau garanţia că totul e la vedere, treabă cinstită, educativă chiar pentru copii şi tineret.

Fragment din cartea “Privind peste umar (Memorii premature)”, publicat cu acordul Editurii Tiparg.

Note George Stihi:
1 Pot să confirm atât apariţia meteorică a unor tineri cu ochi „albaştrii”, cât şi ajutorul dat de multe ori, cred că din simpatie reală pentru ce făceam noi acolo – uneori sfaturile s-au referit inclusiv la lozinci de utilizat în discuţiile cu alţi activişti (de tipul – mai bine pentru tineri să stea aici decât pe maidan).
2 Parţial, aş spune – în perioada iernii 1987-88 s-a jucat GO miercurea la mine acasă, de cele mai multe ori peste 20 de jucători, pentru că la clubul studenţesc nu ne mai primeau.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 vot(uri), media: 5,00 din 5)
Se încarcă...