Codrin V. Smirnoff

* În perioada 8-10 aprilie, Muzeul de Istorie Brăila a găzduit manifestarea “Poartă către Japonia”, iniţiată de Asociaţia Rădăcini Culturale din Bucureşti * Au fost organizate numeroase ateliere de lucru și inițiere în tainele culturii și artelor nipone, printre care s-au regăsit Go-ul, origami, caligrafia * Manifestarea a reunit câteva sute de participanți

Elevi, profesori, alţi entuziaşti ai artei şi culturii nipone sau simplii curioşi au vizitat în acest din urmă weekend sălile Muzeului de Istorie al Brăilei, prin bunăvoința domnului Director Ionel Cândea, care a acceptat această metodă modernă de cunoaștere a istoriei, la propunerea Asociației Rădăcini Culturale.

Ca şi la Galaţi, într-un cadru muzeal similar, cu numai o săptămână în urmă, când maestrul Ion Florescu şi-a prezentat cartea “Primii paşi în Go”, tinerii vizitatori au avut prilejul să trăiască preţ de câteva ore printre bonseki (efemere desene în nisipul unor tăviţe negre, lăcuite), haikuuri fotografice, inedite aranjamente florale ikebana, sau să încerce atingerea de mătase a costumului tradiţional japonez kimono. Astfel transformaţi, au putut medita la frumuseţea efemeră a vieţii în faţa măsuţei ceremoniale a ceaiului sau, în faţa gobanului, la strania disciplină a pietrelor de Go. Totul a fost posibil prin colaborarea între elevii colegiului ”Ion Ghica”, îndrumați de prof. Georgeta Pardos, voluntarii ARC și muzeografii brăileni, coordonați de doamna Brândușa Ilie, cărora li s-au alăturat câteva instituţii brăilene: Inspectoratul Şcolar, Casa Corpului Didactic, Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă și mai mulți parteneri: “Asociaţia Judeţeană de Go” – Brăila, “Romanian Haiku” – Bucureşti, “Origami România” – Galaţi, “Tsuruame Go School” – Piteşti, “Ro-Bonsai” – Bucureşti.

Ceea ce s-a petrecut în această perioadă în muzeele Galaţilor şi ale Brăilei semănă cu exemplul de dans clasic japonez, sau nihon buyo, pe care iniţiatoarea şi totodată amfitrioana evenimentului, Camelia Başta, l-a oferit celor prezenţi, alături de echipa Asociaţiei Rădăcini Culturale: anume graţia şi eleganţa câtorva momente izvorâte din forţa gestului îndelung studiat – de fapt, timp de secole.

La Brăila, într-un moment de pauză între atelierele de lucru (pe lângă cele amintite mai sus, au mai fost furoshiki sau arta de a împacheta, shodo sau caligrafia, atelier căruia îmi datorez revelaţia propriului nume transpus în caractere nipone, washi ningyo sau arta păpuşilor de hârtie) Camelia Başta, preşedintă a Asociaţiei Rădăcini Culturale, a încercat să-mi explice acest exemplu de spontaneitate cizelată, pe care l-a reușit, ca mijloc de accedere la istorie, prin cultură.

“Cum mi-a venit ideea? Firesc: în Japonia, mai exact în Ochanomizu-Tokyo, unde am petrecut câţiva ani cu o bursă guvernamentală de studiu finalizată cu un master în Știinţele Educaţiei.” Ideea era de a promova cultura japoneză, la întoarcerea în România – unul dintre rarisimele cazuri de tineri întorşi în ţară pentru a încerca … ceva – pe bază de voluntariat, în cadrul unei asociaţii. “Spre deosebire de România, unde ideea de voluntariat nu mai este foarte bine apreciată, în Japonia aceasta reprezintă o virtute naţională. Comunitatea niponă este, prin tradiţie, foarte unită, gata să interacţioneze, să facă front comun în faţa dificultăţilor, a pericolelor.” Într-adevăr, cum altfel ar putea rezista, într-o ţară în care resursele umane sunt aproape singurele resurse? “Modul lor de a se proteja este de a se ajuta unul pe altul, de a nu rămâne nepăsători, în nici una din situaţiile vieţii, faţă de soarta aproapelui. În caz de pericol, fiecare cetăţean are un rol anume, un rol exersat anterior, pe care şi-l exercită cu maximă responsabilitate – iar ceilalţi se bizuie pe această responsabilitate.” Cuvântul “responsabilitate” revine des în discursul Cameliei – şi este cheia reuşitei rapide a celor de la ARC, de a se face cunoscuţi şi respectaţi ca promotori ai culturii şi tradiţiilor nipone. “În ARC, nu eşti acceptat ca voluntar şi membru decât dacă dovedeşti o atitudine responsabilă. Pentru noi, voluntariat înseamnă mai ales responsabilitate.”

Camelia şi-a ales primii colaboratori dintre foştii elevi, liceeni, sau studenţi cărora le-a predat timp de cinci ani limba şi cultura niponă. “Deşi – mărturiseşte ea – am ezitat la început să apelez la ei … mă temeam ca modul lor de a mă privi, ca pe un sensei, pe care nu prea îţi vine să îl contrazici, să nu împiedice dialogul, esenţial pentru genul de asociaţie pe care doream să o creez.” Însă, aceste dificultăţi inerente unui drum nou au fost repede depăşite. Acum, relaţiile în cadrul ARC sunt dominate de respect reciproc, responsabilitate faţă de sarcinile de lucru şi dorinţa de a reuşi cât mai bine în misiunea asumată – pe fondul dialogurilor vii, spre satisfacţia Cameliei. “Am încercat să aduc în cadrul ARC modul de lucru specific japonez, definit prin conceptul horenso, ceea ce constituie pentru noi o provocare în sine, aceea de a ne autoeduca şi autodisciplina.”

Ho-ren-so are o triplă semnificaţie, după cum m-a lămurit Camelia: hekoku (a înştiinţa pe cineva), renraku (a lua legătura cu), sodan (a se sfătui cu cineva) – devine astfel clară filosofia de lucru a membrilor ARC, o şcoală de formare a tinerelor caractere în spiritul unei culturi vii, deşi atât de venerabile.
“Am devenit mult mai deschis, mă simt parte a unui grup” – mărturiseşte unul dintre membrii ARC. O mărturie aparent contradictorie, dar numai pentru că, spune Camelia, “noi, ca europeni, uităm prea adeseori ce înseamnă puterea unui grup.”
“De ce v-aţi orientat spre Galaţi şi Brăila?”
“Pentru că remarc o mai mare foame de cultură şi de nou în provincie, decât în Bucureşti.” “Proiecte de viitor?”
“În perioada următoare suntem invitaţi la Campionatul Naţional de Juniori din Bucureşti, pentru organizarea unor ateliere de lucru cu copiii. Ne gândim apoi la organizarea unei tabere de vară, ca şi de cursuri de limbă japoneză. Iar acum, la Brăila, deja am fost întrebaţi despre posibilitatea organizării de filiale locale ARC.”

După interviu, a urmat lecția de limbă japoneză, susținută de sensei Kameria, cu imagini din Tokyo-ul zilelor noastre, care a relevat încă o dată disponibilitatea nativă a poporului nostru pentru tot ce înseamnă limbi străine – poate că acesta ne și este destinul: să fim ambasadori, într-o lume a dialogului universal.

Colecţia copiilor mei s-a îmbogăţit după experienţa ARC cu o mulţime de origami, ceva cunoştinţe noi de Go, câteva sumi-e sau picturi în tuş, premiile de la concursul atari-go însoțite de diplomele superbe câştigate cu acest prilej, dar şi cu visul de a îmbrăca propriul kimono. La fel, mulți alți copii din Galaţi şi Brăila, pe lângă zestrea de minuni enumerate mai sus, și-au câștigat prieteni noi și pasiuni comune, ca să nu mai vorbim de visul de a călători spre Ţara Soarelui Răsare. Auspiciile sunt bune: va fi calea Go-ului, va fi calea celorlalte moduri de manifestare a spiritului japonez … primii paşi au fost făcuţi.

Atât la Brăila, până la finele lunii mai, cât și la Galați până la finele lunii aprilie, ”Poarta către Japonia rămâne deschisă”.

Ah! Bine că nu am uitat! La Galați, în ”Casa Cuza” a Muzeului de Istorie, printre obiectele rânduite cu inspirație de către doamna Sorina Caloian-Feraru și domnul Alex Șeitan, vă așteaptă pe voi, iubitori de Go, poate cel mai spectaculos exponat al acestei manifestări culturale, care ne dovedește că perfecțiunea, rafinamentul și mai ales responsabila perseverență a spiritului nipon se pot perpetua, de pildă la Oradea lui Vasile Bunea și Dorin Chiș: cubul liniștit al unui goban tradițional, așezat temeinic pe cele patru picioare ale sale precum pământul pe spinările unor țestoase, cu o frumusețe de pietre pe el, dintr-o frumusețe de partidă, care parcă așteaptă să fie continuată.